Căutare comunitate
și district

 

Catehismul în Întrebări și Răspunsuri

01. Descoperirile lui Dumnezeu

Izvorul credinţei este Dumnezeu însuşi. El li se arată oamenilor: El li „se descoperă”.

Dumnezeu există, iar această cunoaştere le-a fost dăruită oamenilor de către Dumnezeu însuşi. Dumnezeu nu se ascunde, ci li se arată oamenilor şi îi lasă să-L recunoască, pentru ca ei să poată vorbi despre Dumnezeu şi să poată crede în El.

„Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei(în oameni), căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El.“ (Romani 1, 19.20).

Dumnezeu ni se descoperă pe căi diferite, în natură şi în istorie.

În natură, Dumnezeu ni se arată ca fiind Creatorul: prin existenţa Universului, a oamenilor, a animalelor şi a plantelor.

„Din locaşul Tău cel înalt Tu uzi munţii; şi se satură pământul de rodul lucrărilor Tale. Tu faci să crească iarba pentru vite, şi verdeţuri pentru nevoile omului, ca pământul să dea hrană.“ (Psalmii 104, 13.14).

Dumnezeu ni se arată în istoria omenirii. Astfel, El a eliberat, de exemplu, poporul lui Israel din robia egipteană şi i-a dat cele zece porunci. Cea mai importantă descoperire a lui Dumnezeu din cadrul istoriei a constituit-o naşterea Lui ca om, în persoana lui Isus Hristos, şi acţiunea Lui pe pământ. El a venit acum 2000 de ani. Prin Isus Hristos, Dumnezeu li s-a descoperit oamenilor în calitate de Mântuitor.

Mântuitor: vezi întrebările 66., 108.-109.

„Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimes pe Fiul Său.“ (Galateni 4, 4).

Dumnezeu este o fiinţă spirituală. El ne face să-L cunoaştem ca Dumnezeu:

  • Tatăl, Creatorul, Cel care a făcut lumea şi o întreţine sau are grijă de ea (Geneză 1; Geneză 8, 21.22)
  • Fiul, Mântuitorul şi Cel care aduce mântuirea (1 Ioan 5, 20)
  • Sfântul Duh, Mângâietorul, care călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16, 13).

Descoperirile lui Dumnezeu sunt consemnate în Sfânta Scriptură.

„Descoperirile lui Dumnezeu“ înseamnă mai multe lucruri:

  • Dumnezeu ne lasă să-L cunoaştem. El ne dă lămuriri cu privire la fiinţa Lui („autodescoperirea” lui Dumnezeu)
  • Dumnezeu le transmite oamenilor voia Sa
  • Dumnezeu îi întâmpină pe oameni cu dragostea Lui, în special cu cuvântul Lui şi cu sacramentele

Da, Dumnezeu ne descoperă unele lucruri despre viitor. El a profeţit că Isus Hristos va reveni (Ioan 14, 3). Dumnezeu li se va descoperi pe deplin celor care vor fi schimbaţi şi înălţaţi în văzduh atunci când va reveni (1 Tesaloniceni 4, 13-18) – aceştia Îl vor putea vedea, aşa cum este (1 Ioan 3, 1.2).

„Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem. Lumea nu ne cunoaşte, pentrucă nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentrucă Îl vom vedea aşa cum este.“ (1 Ioan 3, 1.2).

Da. Prin acţiunea Sfântului Duh în apostolat, Dumnezeu ne dăruieşte cunoaşteri şi lămuriri cu privire la acţiunea divină, în scopul mântuirii oamenilor. Acestea sunt amintite în Biblie, fiind dezvăluite în continuare prin Sfântul Duh.

Oamenii trebuie să creadă în Dumnezeu şi în descoperirile Lui. Ei nu pot înţelege descoperirile divine decât prin credinţă. Dacă cred, divinitatea va reprezenta pentru ei un lucru preţios şi hotărâtor în viaţa lor.

De exemplu, pentru cineva care nu crede că Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor, nici cosmosul nu este creaţia lui Dumnezeu, prin care El ni se dezvăluie ca şi Creator, ci este numai rezultatul unor procese întâmplătoare din cadrul naturii.

Credinţa este indispensabilă şi absolut necesară pentru a ne putea apropia de Dumnezeu. Credinţa, însă, nu o înfăptuieşte omul singur, ci ea vine din harul lui Dumnezeu, fiind un dar. Omul trebuie să-şi dorească mult acest dar şi să-l accepte. Credinţa îl face pe om să-L cunoască pe Dumnezeu, să aibă încredere în El şi să-şi trăiască viaţa conform voinţei Lui.

Credinţă: vezi întrebările 239. şmd…

„Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile cari nu se văd.“ (Evrei 11, 1).

„Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.“ (Evrei 11, 6).

Omul primeşte în dar credinţa prin Sfântul Duh. De asemenea, Sfântul Duh întăreşte credinţa. Acest lucru are loc, printre altele, prin intermediul propovăduirii Evangheliei, pe bazele Sfintei Scripturi.

„Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.“ (Romani 10, 17).

Sfânta Scriptură – Biblia – este o culegere de scrieri despre acţiunile, profeţiile şi poruncile lui Dumnezeu. Ea este alcătuită din Vechiul Testament şi din Noul Testament. În Sfânta Scriptură există mărturii despre descoperirile lui Dumnezeu, ea nefiind totuşi o relatare completă a tuturor faptelor lui Dumnezeu. Dumnezeu a avut grijă să se păstreze tot ceea ce este important pentru mântuirea oamenilor.

Cuvântul „Biblie“ vine de la cuvântul din limba latină „biblia“ şi înseamnă „cărţi, cărţi vechi în formă de sul“.

Autorul Sfintei Scripturi este Dumnezeu. Apoi, oamenii care au fost însufleţiţi (inspiraţi) de ceea ce le-a descoperit Dumnezeu, au scris toate aceste lucruri. În ceea ce priveşte forma în care au fost scrise şi modul de exprimare, cărţile biblice poartă amprenta autorilor respectivi, a imaginaţiei lor, precum şi a experienţelor trăite în vremea lor.

„Inspiraţie“ înseamnă în traducere: „sugestie, insuflare“. Inspiraţia divină înseamnă atunci când Sfântul Duh îl îndeamnă pe un om să facă un anumit lucru, respectiv îi transmite ceva.

Da. Dumnezeu a avut grijă să înlesnească păstrarea nealterată a cărţilor biblice de-a lungul secolelor.

Culegerea de cărţi biblice a luat naştere de-a lungul secolelor, şi anume, nu numai mulţumită gândirii omeneşti, ci îndeosebi mulţumită voinţei divine.

Legea (canonul) creştină din Vechiul Testament se întemeiază pe legea iudaismului, ale cărui scrieri se pare că au luat naştere de-a lungul unui interval de timp de 1.000 de ani.

Legea din Noul Testament este reprezentată de cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, Epistolele şi de o carte profetică Apocalipsa după Ioan. Pe timpul bisericii strămoşeşti, la început au fost foarte apreciate Epistolele apostolului Pavel. Mai târziu au apărut şi Evangheliile, dintre care Evanghelia după Marcu este cea mai veche, iar apoi celelalte scrieri. Scrierile din Noul Testament au luat naştere într-o perioadă de timp de circa 70 de ani.

În scopul de a păstra toate aceste mărturii iniţiale ale credinţei creştine şi de a le putea transmite mai departe, ele au fost adunate într-o culegere, care a fost adoptată de diferite sinoduri drept „lege”(canon).

Noţiunea de „canon“(lege) este utilizată în scopul denumirii unei culegeri de scrieri deosebit de importante pentru învăţătura unei religii. În ceea ce priveşte credinţa creştină, canonul sau legea constă în scrierile din Vechiul şi din Noul Testament.

Noţiunea de „sinod“ vine din limba greacă, de la cuvântul „synodos“ şi înseamnă „adunare”. Sinodul este adunarea sau întrunirea consiliului bisericesc (forul suprem al bisericii) care are împuternicirea de a lua hotărâri.

Sfânta Scriptură este împărţită în două părţi principale: Vechiul Testament, care se referă la timpul dinaintea naşterii lui Hristos şi Noul Testament, care începe odată cu naşterea lui Isus Hristos.

Vechiul Testament cuprinde relatări plastice, descrise, cu privire la facerea lumii şi a primilor oameni, precum şi texte despre începuturile poporului evreu şi a istoriei acestuia. Pe lângă acestea, în Vechiul Testament se mai află şi cântece de preamărire a lui Dumnezeu, îndemnuri şi profeţii adresate oamenilor.

În cele patru Evanghelii şi în Faptele Apostolilor din Noul Testament ni se relatează despre Isus Hristos, despre Apostolii Săi şi despre cele dintâi comunităţi creştine. Mai întâlnim, de asemenea, epistole scrise de apostoli şi adresate comunităţilor sau unor persoane. În Apocalipsa după Ioan, această carte profetică din Noul Testament, ni se relatează despre revenirea lui Isus Hristos şi despre alte evenimente din viitor.

Vechiul Testament este constituit din 17 cărţi istorice, 5 cărţi de învăţături şi 17 cărţi profetice:

Cele 17 cărţi istorice sunt:

  • Cele cinci cărţi ale lui Moise (Geneză, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul)
  • Cartea lui Iosua
  • Cartea Judecătorilor
  • Cartea lui Rut
  • Cele două cărţi ale lui Samuel
  • Cele două cărţi ale Împăraţilor (Regilor)
  • Cele două cărţi ale Cronicilor
  • Cartea lui Ezra
  • Cartea lui Neemia
  • Cartea Esterei

Cele cinci cărţi de învăţături sunt:

  • Cartea lui Iov
  • Psalmii
  • Pildele sau Proverbele lui Solomon
  • Eclesiastul
  • Cântarea Cântărilor

Cele 17 cărţi profetice sunt:

  • Isaia
  • Ieremia
  • Plângerile lui Ieremia
  • Ezechiel
  • Daniel
  • Osea
  • Ioel
  • Amos
  • Obadia
  • Iona
  • Mica
  • Naum
  • Habacuc
  • Ţefania
  • Hagai
  • Zaharia
  • Maleahi

Cele 14 cărţi apocrife sunt:

  • Cartea lui Tobit
  • Cartea Iuditei
  • Cartea lui Baruh
  • Epistola lui Ieremia
  • Cântarea celor trei tineri
  • Cartea a treia a lui Ezdra/Ezra
  • Cartea înţelepciunii lui Solomon
  • Cartea înţelepciunii lui Isus, Fiul lui Sirah (Eclesiasticul)
  • Istoria Susanei
  • Istoria omorârii balaurului şi a sfărâmării lui Bel
  • Cele trei cărţi ale Macabeilor
  • Rugăciunea regelui Manase

Cuvântul „apocrif“ vine din limba greacă de la cuvântul „apokryphos“ care înseamnă „ascuns, întunecat“. Apocrifele („scrierile ascunse“) sunt nişte cărţi biblice care nu sunt consemnate în orice ediţie a unei Biblii. Ele constituie un element de legătură între Vechiul şi Noul Testament şi conţin idei despre credinţă importante pentru înţelegerea Noului Testament.

Biserica Nouapostolică acordă Apocrifelor aceeaşi valoare pe care o acordă şi celorlalte scrieri din Vechiul Testament.

Noul Testament este alcătuit din 5 cărţi istorice, 21 de cărţi cu învăţături şi o carte profetică.

Cele 5 cărţi istorice sunt:

  • Evanghelia după Matei
  • Evanghelia după Marcu
  • Evanghelia după Luca
  • Evanghelia după Ioan
  • Faptele Apostolilor

Cele 21 de cărţi cu învăţături sunt:

  • Epistola lui Pavel către Romani
  • Cele două epistole ale lui Pavel către Corinteni
  • Epistola lui Pavel către Galateni
  • Epistola lui Pavel către Efeseni
  • Epistola lui Pavel către Filipeni
  • Epistola lui Pavel către Coloseni
  • Cele două epistole ale lui Pavel către Tesaloniceni
  • Cele două epistole ale lui Pavel către Timotei
  • Epistola lui Pavel către Tit
  • Epistola lui Pavel către Filimon
  • Epistola lui Pavel către Evrei
  • Epistola sobornicească a lui Iacov
  • Cele două epistole soborniceşti ale lui Petru
  • Cele trei epistole ale lui Ioan
  • Epistola sobornicească a lui Iuda

Cartea profetică este:

  • Apocalipsa lui Ioan

Sfânta Scriptură stă la baza învăţăturii Bisericii Nouapostolice. Predicile din cadrul serviciilor divine au ca punct de pornire versete din Sfânta Scriptură.

Înţelegerea profundă şi corectă a Sfintei Scripturi nu poate fi dobândită decât prin acţiunea Sfântului Duh. Apostolii lui Isus sunt cei care au sarcina de a interpreta Sfânta Scriptură, pentru învăţături şi experienţă în credinţă.

„Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos, şi ca nişte ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu.“ (1 Corinteni 4, 1).

În centrul Sfintei Scripturi se află Isus Hristos. Lucrul acesta este exprimat prin următoarele cuvinte: „Isus Hristos este centrul Scripturii”. De aceea, chiar şi Vechiul Testament trebuie să fie interpretat începându-se de la El. În Vechiul Testament este profeţită şi pregătită venirea lui Mesia. În Noul Testament ni se relatează despre acţiunea lui Isus în prezent şi în viitor.

Mesia: vezi întrebarea 112.

Sfânta Scriptură are o foarte mare însemnătate pentru viaţ oferind sfaturi celor credincioşi: ea are rolul de a consola şi de a încuraja, oferă îndrumări, îndemnuri şi îndeamnă la cunoaştere şi credinţă.

Frica de Dumnezeu şi rugăciunile intense, rostite în scopul unei înţelegeri corecte a Sfintei Scripturi, sunt baza pentru dobândirea unei credinţe puternice, în urma citirii regulate a Bibliei.

Creştinii cred în unul Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Credinţa în Dumnezeu ca Trinitate le-a fost mijlocită oamenilor de către Isus Hristos.

Isus Hristos, Fiul, a vorbit despre Tatăl Său ceresc, în care trebuiau să creadă oamenii. Dumnezeu Tatăl a mărturisit de mai multe ori faptul că Isus Hristos este Fiul Lui (Luca 3, 22 ; 9, 35).

La sfârşit, Isus Hristos a profeţit că va veni Sfântul Duh, Mângâietorul şi Cel care ajută.

Principiile credinţei creştine: vezi de asemenea întrebările 34. şi 35.

„Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh." (Matei 28, 19).

„Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.“ (Ioan 14, 26).