07. Însărcinarea (însărcinarea bisericească)
În general, înţelegem prin însărcinare o sarcină sau o poziţie oficială care presupune îndatoriri concrete şi răspundere. Într-un sens mai larg, purtătorii unei însărcinări au autoritatea să conducă o comuniune şi să ia hotărâri corespunzătoare.
Însărcinarea spirituală constă în primirea împuternicirii, a binecuvântării şi a sfinţirii prin numirea într-o sarcină, în scopul de a sluji în Biserica lui Hristos. Însărcinarea spirituală va fi efectuată prin puterea din Sfântul Duh.
Originea însărcinării spirituale constă în faptul că Dumnezeu, Tatăl, L-a trimis pe Isus Hristos. Deci, Isus Hristos este Trimisul lui Dumnezeu. În această calitate, El este împuternicit, binecuvântat şi sfinţit pentru mântuirea oamenilor. Apostolii sunt trimişi de Isus Hristos.
Însărcinarea spirituală este întotdeauna legată de Isus Hristos şi de apostolii trimişi de El. Deci, însărcinarea şi apostolii sunt într-o strânsă legătură: acolo unde acţionează apostolatul, există însărcinarea spirituală.
Încă de pe vremea Vechiului Testament întâlnim indicii cu privire la existenţa însărcinării spirituale, bazate pe activitatea împăraţilor, a preoţilor şi a profeţilor: împăratul domneşte, preotul transmite şi proorocul propovăduieşte voinţa lui Dumnezeu. Toate aceste slujbe, sau însărcinări, sunt indicii pentru existenţa însărcinării spirituale.
Tot ce fusese pus pe timpul Vechiul Testament în însărcinări, regăsim la Isus Hristos. El este în acelaşi timp Împărat, Preot şi Prooroc.
Însărcinarea spirituală este transmisă de un apostol, din însărcinarea lui Isus Hristos. În felul acesta, cel care primeşte însărcinarea, primeşte totodată o parte din împuternicirea apostolului. El trebuie să se folosească de această împuternicire, din însărcinarea apostolului. Astfel, cel care primeşte însărcinarea, va acţiona din împuternicirea apostolului, pe care îl va reprezenta, în măsura corespunzătoare însărcinării primite. În final, apostolul îl trimite pe slujitor. Cel trimis este răspunzător şi se obligă faţă de cel care îl trimite.
Exemple de acţiuni prin împuternicire:
↗ Atunci când apostolul anunţă iertarea păcatelor, el acţionează datorită împuternicirii date de către Isus Hristos (vezi întrebarea 424). De aceea, apostolul anunţă iertarea păcatelor prin cuvintele: „vă anunţ vestea bucuroasă şi eliberatoare: în Numele Domnului nostru Isus Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, vă sunt iertate păcatele.“
Atunci când slujitorul preoţesc anunţă iertarea păcatelor, el acţionează ca reprezentant al apostolului. De aceea, slujitorul preoţesc anunţă iertarea păcatelor prin cuvintele: „Din însărcinarea apostolului meu, vă anunţ vestea bucuroasă şi eliberatoare în Numele Domnului nostru Isus Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, vă sunt iertate păcatele.“
Prin numire, darurile existente deja în cel care primeşte însărcinarea sunt înviorate, întărite, înmulţite şi puse în slujba Domnului. Pe lângă aceasta, prin binecuvântare se transmit puteri suplimentare.
La numire, slujitorul primeşte din sfinţenia lui Dumnezeu – însărcinarea este sfântă, slujitorul rămâne un om păcătos. Purtătorul însărcinării poate înfăptui acţiuni sfinte, prin puterea Sfântului Duh, slujindu-le lui Dumnezeu şi comunităţii.
Toţi cei botezaţi sunt chemaţi să-i slujească Domnului prin fapte de iubire faţă de aproapele lui şi prin mărturisirea credinţei (Ioan 12, 26).
În Biserica lui Isus Hristos sunt desemnaţi anumiţi credincioşi să îndeplinească anumite sarcini şi li se repartizează un anumit domeniu de activitate, care contribuie la binele credincioşilor şi la propovăduirea Evangheliei. Serviciile aduse de aceşti credincioşi le numim „sarcini”. Astfel de „sarcini” sunt îndeplinite de toţi cei botezaţi care îşi mărturisesc credinţa în Isus Hristos, ca Domn al lor, în cuvânt şi faptă.
Sarcinile se deosebesc de însărcinările spirituale deoarece ele pot fi îndeplinite fără a fi un slujitor.
Da. În Biserica Nouapostolică există anumite sarcini care sunt înfăptuite fără a fi slujitor. De aici fac parte însărcinările bisericeşti în scopul predării religiei în rândul copiilor şi tinerilor, al creării unui cadru muzical la serviciile divine şi al îngrijirii celor bolnavi.
Isus Hristos i-a dat Bisericii Lui o singură însărcinare şi anume, apostolatul. El i-a împuternicit pe apostoli, i-a binecuvântat, i-a sfinţit şi i-a înarmat cu Sfântul Duh. Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi." Dupa aceste vorbe, a suflat peste ei şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute." (Ioan 20, 21-23). El le-a încredinţat apostolilor administrarea sacramentelor. În felul acesta, oamenii pot primi jertfa (Matei 28, 19.20).
Noţiunea de „apostolat“ este folosită în special atunci când ne referim la toţi purtătorii însărcinării de apostol („apostolat“ = apostolii lui Isus). Purtătorii de însărcinări preoţeşti şi diaconii acţionează din însărcinarea „apostolatului” şi preiau sarcini de îngrijire a sufletelor, de propovăduire a cuvântului şi de oferire a sacramentelor.
Împuternicirea apostolilor de „administratori ai sacramentelor” înseamnă că apostolii lui Isus Hristos sunt însărcinaţi să ofere sacramentele. Chiar dacă apostolii nu oferă personal toate sacramentele, totuşi ele au întotdeauna legătură cu apostolatul (vezi şi întrebarea 424).
Acţiunea apostolatului în cadrul Bisericii a început de Rusalii. Isus Hristos le-a dat însă mai înainte însărcinarea apostolilor Săi.
„A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să propovăduiască. Le-a dat şi putere să vindece bolile şi să scoată dracii.”(Marcu 3,1 4-16).
„Apostol” înseamnă „trimis” şi vine de la cuvântul „apóstolos“ din limba greacă. Apostolii sunt trimişi de Isus. Isus Hristos a arătat legătura strânsă dintre trimiterea Lui şi cea a apostolilor: Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi." (Ioan 20, 21).
Apostolii sunt trimişi de Isus Hristos ca să le transmită oamenilor jertfa adusă de El şi mântuirea rezultată din aceasta.
După învierea Sa, Isus i-a împuternicit pe apostoli să anunţe iertarea păcatelor. Ei trebuiau să ofere în numele Lui sacramentele, să propovăduiască Evanghelia şi să-i pregătească pe credincioşi pentru revenirea Sa.
Apostolii sunt trimişi de Isus Hristos. Ei acţionează în numele Lui. El i-a împuternicit pe apostoli să îndeplinească sarcinile rezultate din slujbele Lui : Împărat, Preot şi Prooroc. Ei trebuie să îndeplinească regenţa lui Hristos, să ofere binecuvântarea divină, să propovăduiască Evanghelia după Isus Hristos.
Autoritatea pe care o are apostolatul vine exclusiv de la Isus Hristos. Apostolatul este pe deplin dependent de El.
Apostolatul este denumit „însărcinarea Noului Legământ”, „însărcinarea Duhului”, „însărcinarea neprihănirii”, „însărcinarea împăcării”, „însărcinarea cuvântului”.
Prin această denumire, preluată din 2 Corinteni 3, 6, se realizează distanţarea de Vechiul Legământ, în care era valabilă legea mozaică, limitată numai la poporul evreu. În Noul Legământ, importantă este vestea despre harul lui Dumnezeu, Evanghelia, pe care o propovăduiesc purtătorii sarcinii de apostol. Însărcinarea Noului Legământ acţionează la toate popoarele.
„Însărcinarea Duhului” este „însărcinarea din Duhul” (2 Corinteni 3, 8). Prin oferirea darului Sfântului Duh li se dăruieşte celor botazaţi cu apă, faptul de a deveni copii ai lui Dumnezeu şi cele dintâi roade.
„Cele dintâi roade“ sunt desemnaţi „cei dintâi“ în totalitatea lor. Imaginea „celor dintâi roade” o întâlnim în Apocalipsă 14, 4. Aceştia sunt cei pe care Isus Hristos îi va lua cu El atunci când va reveni. Ei sunt identici cu „comnunitatea mireasă”.
vezi întrebarea 562 ...
Apostolatul ne arată că omul este păcătos şi are nevoie de harul lui Dumnezeu. Credinţa în Isus Hristos şi acceptarea jertfei Lui ne conduc spre neprihănire, care este valabilă înaintea lui Dumnezeu. Deci apostolatul este însărcinarea „aducătoare de neprihănire” (2 Corinteni 3, 9).
Apostolatul „propovăduieşte împăcarea” (2 Corinteni 5, 18.19), îndemnând la pocăinţă şi înlesnindu-le celor cerdincioşi să participe la jertfa lui Hristos prin iertarea păcatelor şi sărbătorirea Sfintei Cine. „Împăcarea” vizează la urma urmei restabilirea unei legături stabile între om şi Dumnezeu, precum şi între oameni.
În Ioan 1, 1-14, Fiul lui Dumnezeu este denumit „cuvânt” (logos). Prin acest cuvânt s-a creat totul.
Apostolatul participă la acest „cuvânt”, deoarece Domnul (Logos) i-a mai dat şi sarcina de a-i învăţa pe oameni. La fel vedem şi în Faptele apostolilor 6, 4 : „Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului."
Apostolii mai sunt numiţi
- „trimişi împuterniciţi ai lui Hristos“: Afirmaţia „Noi, dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu! […]“ (2 Corinteni 5, 20) exprimă faptul că Isus Hristos acţionează prin apostoli în biserica Sa.
- „ispravnici“ ai tainelor lui Dumnezeu: un „ispravnic“ (1 Corinteni 4, 1) răspunde de casă, adică de comunitate. În ea, apostolii au grijă să se facă corect propovăduirea cuvântului din Evanghelie iar sacramentele să fie oferite în sensul lui Isus Hristos. Apostolii numesc slujitori şi păzesc ordinea în comunitate.
O altă caracterisitică importantă a apostolatului este aceea de a-i pregăti pe cei credincioşi pentru revenirea lui Hristos (2 Corinteni 11, 2).
Isus Hristos Însuşi i-a trimis pe apostoli. El a ales doisprezece bărbaţi din cercul ucenicilor Lui, pe care i-a numit apostoli (Marcu 3, 13-19). Isus le-a spus:
- „Cine vă primeşte pe voi Mă primeşte pe Mine; şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.“ (Matei 10,40).
- „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Și învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului." Amin. (Matei 28, 19.20).
Primii apostoli s-au numit: Simon, care a fost numit şi „Petru“, Andrei, Iacov, Ioan, Filip, Bartolomeu, Toma, Matei, Iacov, Tadeu, Simon Canaanitul, Iuda Iscarioteanul (Matei 10, 2-4). Aceşti apostoli s-au numit „cei doisprezece”, chiar şi după căderea lui Iuda Iscarioteanul.
Da. În afară de cei doisprezece, Noul Testament îi mai aminteşte pe următorii: Matei (Faptele apostolilor 1, 15-26), Barnaba (Faptele apostolilor 13, 1-4; 14, 4.14), Pavel (1 Corinteni 9, 1-16; 2 Corinteni 11) şi Iacov, fratele Domnului (Galateni 1, 19; 2,9). De asemenea Silvan şi Timotei sunt numiţi apostoli (1 Tesaloniceni 1, 1; 2,7), apoi Andronic şi Iunia (Romani 16, 7).
Demn de menţionat este faptul că numai în cazul lui Matei, pentru a fi chemat ca apostol, a fost nevoie să se îndeplinească condiţia de a fi martor ocular al activităţii lui Isus (Faptele apostolilor 1, 21.22).
Da, Isus i-a dat lui Simon Petru, în prezenţa celorlalţi apostoli, o împuternicire deosebită: Simon a fost desemnat drept „stâncă” (Petru) şi a primit „împuternicirea-cheie”. De asemenea, Domnul i-a încredinţat „mieii şi oiţele” Sale, deci comunitatea, spre îngrijire (Ioan 21, 15-17). Tot el a fost acela căruia Domnul i-a adresat următoarele cuvinte: „Domnul a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi." (Luca 22, 31.32).
„Si Eu iţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.“ (Matei 16, 18).
Poziţia de conducere a apostolului Petru s-a văzut după înălţarea Domnului prin:
- El a spus să fie înlocuit Iuda Iscarioteanul în cercul apostolilor (Faptele apostolilor 1, 15-26)
- El a ţinut predica de Rusalii (Faptele apostolilor 2, 14)
- Lui i-a descoperit Domnul, că şi păgânii vor primi mântuirea în Isus Hristos (Faptele apostolilor 10)
În Faptele apostolilor, Luca relatează cel mai amănunţit despre activităţile apostolilor. Astfel, în Faptele apostolilor 11, 1-18 şi 15, 1-29 citim despre anumite adunări conduse de apostoli, la care s-a stabilit printre altele că şi păgânii credincioşi pot face parte din comunitatea lui Hristos. Deci apostolii au luat hotărâri împreună, care au avut consecinţe mari asupra comunităţii creştine.
Din Faptele apostolilor 8, 15-18 reiese că oferirea darului Sfântului Duh avea legătură cu apostolatul: Filip propovăduieşte în Samaria şi îi boteza pe credincioşi cu apă. Aflând de acest lucru, apostolii i-au trimis acolo pe Petru şi Ioan. Aceştia „au venit la samariteni şi s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt. Căci nu Se coborâse încă peste niciunul din ei, ci fuseseră numai botezaţi în Numele Domnului Isus. Atunci Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei, şi aceia au primit Duhul Sfânt.”
Lucrul acesta este subliniat şi în Faptele apostolilor 19, 6: „Cand şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a coborât peste ei”.
O sarcină importantă a apostolilor a fost aceea de a propovădui că Isus Hristos a acţionat printre ei, a murit şi a înviat din morţi ( Faptele apostolilor 13, 26-41; 17, 1-4).
Apostolii aşteptau revenirea lui Hristos în timpul vieţii lor şi îi pregăteau în acest sens pe cei credincioşi (1 Tesaloniceni 1, 14-18). Prin aceasta se vede că propovăduirea revenirii lui Hristos şi munca de pregătire a comunităţii în acest scop se află în finţa apostolilor.
După Rusalii, apostolii au început să-şi împlinească sarcina şi să propovăduiască Evanghelia. Curând au constatat că aveau nevoie de ajutoare. Au ales şapte bărbaţi. Ei au fost binecuvântaţi pentru sarcina lor, prin rugăciunile apostolilor şi punerea mâinilor lor. Aceşti şapte bărbaţi sunt consideraţi primii diaconi.
„I-au adus înaintea apostolilor, care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei.“
(Faptele apostolilor 6, 6).
Din această activitate a apostolilor reiese că pentru numiri, este nevoie de punerea mâinilor şi de rugăciunile apostolilor.
Da. Apostolii şi alţi credincioşi au înfiinţat comunităţi noi pentru a căror îngrijire a sufletelor aveau nevoie de slujitori. În acest scop, apostolii au numit conducători de comunităţi, denumiţi „episcopi” sau „prezbiteri”. Pe lângă aceştia, în comunităţile creştine mai slujeau la început şi prooroci, evanghelişti, pastori, învăţători (Efeseni 4, 11).
După moartea primilor apostoli, s-au înfiinţat diferite însărcinări cu denumiri diferite. Acestea au efectuat munca de îngrijire sufletească a membrilor comunităţilor.
Da. Cu toate că apostolii au murit, apostolatul a continuat să existe. El a fost înfiinţat de Isus Hristos pentru biserica Lui. Prin urmare, chiar şi în timpul în care purtătorii acestei însărcinări nu mai trăiau pe pământ, însărcinarea înfiinţată de El a existat.
Apostolii trebuie să fie martorii lui Hristos până la sfârşitul veacului (Matei 28, 19.20). Pentru a putea împlini această sarcină amplă cu privire la revenirea Lui, Isus Hristos trimite apostoli şi în zilele noastre.
„Sfârşitul veacului”. În textul originar din limba greacă scrie în Matei 28, 20 cuvântul „Äon“, care este denumirea unei epoci, a unei lungi perioade de timp, însemnând şi „sfârşitul lumii“. În Faptele apostolilor 1, 8 este vorba despre „marginile pământului“, ceea ce trebuie să fie înţeles mai mult din punct de vedere geografic.
Nu din Biblie, ci din alte scrieri aflăm că Ioan a fost ultimul apostol al bisericii vechi care a murit pe la sfârşitul secolului I. Prin urmare, acţiunea apostolilor a fost întreruptă până în secolul al XIX-lea, când a apărut din nou însărcinarea de apostol.
Întreruperea acţiunii apostolilor este din voinţa lui Dumnezeu; pentru oameni, acest lucru rămâne o taină.
Totuşi, Sfântul Duh a acţionat şi în timpul când nu au existat apostoli şi a avut grijă să apere şi să facă cunoscută Evanghelia.
Însărcinarea de apostol a reapărut pe pământ conform voinţei lui Dumnezeu, fiind înfăptuită de oameni (însărcinare ocupată de persoane, de oameni), atunci când a venit timpul să se încheie activitatea de adunare şi pregătire a comunităţii mireasă, în vederea revenirii lui Hristos. Din anul 1832 au existat din nou purtători ai sarcinii de apostol.
Apostolii acţionează deci la începutul Bisericii lui Hristos şi în timpul dinainte de revenirea lui Hristos, în scopul pregătirii comunităţii mireasă.
Prin „ocupare personală” a însărcinării de apostol se înţelege că există purtători ai acestei sarcini de apostol. Ei sunt chemaţi să înfăptuiască această însărcinare, în sensul şi Duhul lui Isus Hristos.
Nu. Datorită faptului că împuternicirea spirituală este aceeaşi, nu există nici o diferenţă privind sarcina şi acţiunea, pentru că apostolatul a fost înfiinţat o singură dată de Isus Hristos, pentru biserica Lui.
În cadrul Bisericii Nouapostolice există trei trepte/niveluri de însărcinări cu împuterniciri spirituale diferite: apostolii, slujitori preoţeşti şi diaconii.
- treapta/nivelul apostolilor: apostolul patriarh, apostolii districtuali şi apostolii
- treapta/nivelul purtătorilor de însărcinări preoţeşti: episcopul, prezbiterul districtual, evanghelistul districtual, pastorul, evanghelistul comunităţii şi preoţii
- treapta/nivelul diaconilor: diaconul
Isus Hristos le-a dat apostolilor sarcina „să dezlege şi să lege” (Matei 18, 18), deci să spună care lucruri sunt permise şi care sunt interzise. În felul acesta este stabilită învăţătura şi este înfiinţată ordinea în comunităţi.
După modelul lui Hristos, apostolii sunt slujitori (Ioan 13, 15). Ei nu sunt stăpâni peste credinţa comunităţii, ci „lucrează la bucuria” credincioşilor şi trebuie să fie modele pentru comunitate în ce priveşte urmarea lui Hristos (1 Corinteni 11, 1).
Autoritatea însărcinării de apostolat reiese din chemarea apostolilor de către Isus Hristos şi din împuternicirile pe care Domnul le pune în această însărcinare. Însemnătatea însărcinării reiese clar din rugăciunea lui Isus: „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume. Și Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiti prin adevăr.” (Ioan 17, 18.19).
Activitatea apostolilor constă în clădirea lucrării de mântuire a Domnului şi călăuzirea spre desăvârşirea ei. În acest scop, ei trebuie să ofere sacramentele, aşa cum este voia lui Isus Hristos. Apostolii au grijă ca Evanghelia să fie dezvăluită corect, nefalsificată, şi în comunitate să existe ordinea plăcută de Dumnezeu.
Pe lângă aceasta, apostolii trebuie să pregătească comunitatea mireasă pentru revenirea Domnului prin propovăduirea Evangheliei, anunţarea iertării păcatelor, botezul cu apă şi cu Sfântul Duh, precum şi prin Sfânta Cină.
Da, apostolatul este dat pentru întreaga Biserică a lui Isus Hristos. El are sarcina de a le oferi tuturor oamenilor mântuirea în Isus Hristos. Apostolul Pavel descrie sarcina lui de apostol astfel : Căci aşa ne-a poruncit Domnul: „Te-am pus ca să fii Lumina Neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului." (Faptele apostolilor 13, 47).
Mântuirea nu este posibilă decât prin Fiul lui Dumnezeu. Până la revenirea lui Hristos, transmiterea mântuirii se realizează prin apostoli, în cuvânt şi sacrament.
La baza însărcinării de apostol patriarh se află sarcina pe care i-a dat-o Isus lui Petru, atunci când l-a numit (sarcina lui Petru): „Și Eu iţi spun: tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri." (Matei 16, 18.19).
„Însărcinarea lui Petru” este sarcina de bază, pe care i-a încredinţat-o Isus Hristos apostolului Petru. Din însărcinarea lui Petru fac parte grija pentru cei care aparţin Bisericii lui Hristos, aşa cum i-a poruncit Isus înviat, lui Petru: paşte mieii Mei! Paşte oile Mele!” Din sarcina lui Petru mai face parte de asemenea „împuternicirea cheie”; vezi întrebarea 459.
Isus l-a numit pe apostolul Simon „piatra” pe care îşi va construi Biserica. În felul acesta, Fiul lui Dumnezeu a creat o legătură de nedezlegat între însărcinarea lui Petru, „însărcinarea pietrei”, şi Biserica lui Hristos. Astăzi, apostolul patriarh împlineşte „însărcinarea pietrei”.
Cuvântul „Petrus“ este forma latină a cuvântului grecesc „petros“ = „piatră“. Piatra sau stânca este o metaforă pentru a exprima stabilitatea, neclintirea, durabilitatea, amintită de Domnul Isus în cuvântarea de pe munte (Matei 7, 24.25).
Apostolului patriarh păstrează unitatea dintre apostoli. El îi întăreşte pe apostoli (Luca 22, 32) şi „paşte” turma lui Hristos (Ioan 21,15-17). El veghează ca Evanghelia să fie propovăduită corect, în mod nefalsificat. El descoperă prin Sfântul Duh, cunoaşteri şi legături în cadrul învăţăturii bisericii şi răspunde de răspândirea ei în mod unitar. Pe lângă aceasta, el stabileşte ordinea în biserică.
Toate aceste sarcini constituie „împuternicrea cheie” a însărcinării de apostol patriarh.
Apostolul patriarh numeşte apostoli. El conduce biserica, împreună cu ei.
„Și Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una.” (Ioan 17, 20.21).
„Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri." (Matei 16, 19).
În afară de sarcinile pe care le au toţi apostolii, apostolului districtual mai poartă răspunderea de a asigura îngrijirea sufletelor din comunităţile dintr-un anumit ţinut de activitate (ţinut de activitate al apostolului districtual) şi îngrijirea comunităţilor. Pe lângă aceasta, el răspunde de dotarea sau pregătirea spirituală a tuturor slujitorilor.
„Dotarea sau pregătirea spirituală“ a unui slujitor înseamnă că cineva primeşte puterea însărcinării şi binecuvântarea lui Dumnezeu, pentru a putea îndeplini împuternicirea pusă în însărcinarea de diacon sau preot, în spiritul celui care l-a trimis. În plus, dotarea sau pregătirea spirituală mai înseamnă faptul că slujitorii sunt instruiţi şi întăriţi, pentru a-şi putea îndeplini sarcinile.
Alegerea în cazul însărcinărilor spirituale nu depinde de voia omului, ci de voinţa divină. Apostolii sunt cei care au sarcina de a recunoaşte voinţa divină şi de a acţiona corespunzător.
Prin „numire” înţelegem punerea în însărcinare, instituirea într-o însărcinare spirituală. Numirea nu este un sacrament, ci o acţiune de binecuvântare.
Numirea este înfăptuită de către apostol, în numele lui Dumnezeu Trinitar, prin punerea mâinilor şi prin rugăciune. Slujitorul nu poate îndeplini sarcinile sale decât în strânsă legătură cu apostolatul.
În momentul numirii, este transmisă binecuvântarea lui Dumnezeu. Cel care este chemat să primească însărcinarea, este sfinţit în acest scop. Din apostolat i se va transmite respectivului frate, puterea sau autoritatea însărcinării respective şi împuternicirea, pentru sarcina de diacon, sau cea de apostol. Slujitorul primeşte sarcina să execute însărcinarea într-un cadrul bine stabilit.
Cel care urmează să fie numit, făgăduieşte solemn în faţa apostolului, să-I fie credincios lui Dumnezeu, să-L urmeze pe Hristos şi să fie supus în credinţă.
Cine are o însărcinarea spirituală trebuie să corespundă unor aşteptări, în ce priveşte comportamentul în viaţă, şi capacităţile spirituale. De aici fac parte buna cunoaştere a învăţăturii, statornicia în credinţă, conştientizarea trimiterii, puterea de a sprijini şi pe ceilalţi, discreţia, sinceritatea, spiritul de jertfă şi smerenia. Slujitorul trebuie să se orienteze întotdeauna după modelul lui Isus.
Pentru ca darurile primite să se poată dezvolta spre binele comunităţii, slujitorul trebuie să aplice în practică, ceea ce a primit la numire, prin binecuvântare şi sfinţire.
Cel chemat în însărcinarea spirituală este conştient că este un slujitor şi o unealtă în mâna lui Dumnezeu.
Însărcinare slujitorului se sfârşeşte de obicei odată cu ieşirea la pensie; însărcinarea însăşi rămâne toată viaţa. În caz de renunţare la însărcinare sau de suspendare (destituire), purtătorul pierde însărcinarea.
Toţi slujitorii au sarcina de a propovădui Evanghelia lui Hristos şi să intervină pentru aceasta. Ei se ocupă de îngrijirea sufletelor membrilor comunităţilor încredinţate şi impulsionează credinţa acestora. Fiind îngrijitori de suflete, ei participă la problemele lor personale şi îi însoţesc şi ajută în necazurile vieţii de zi cu zi.
Slujitorii preoţeşti primesc sarcina şi împuternicirea de a oferi Sfântul Botez cu apă, de a anunţa iertarea păcatelor şi de a sfinţi şi oferi Sfânta Cină. Pe lângă aceasta, ei mai au sarcina de a ţine servicii divine, de a îndeplini activităţi de binecuvântare şi înmormântări, precum şi de a îngriji sufletele celor din comunitate.
Diconii ajută în diferite moduri în comunitate. Diaconii mai au sarcina să-i sprijine pe preoţi la munca de îngrijire a sufletelor. Diaconii pot contribui la propovăduirea cuvântului la serviciile divine.
Atribuirea unei sarcini înseamnă transmiterea unei sarcini bine stabilite. Atribuirea unei sarcini poate fi limitată în timp sau spaţiu.
Prin atribuirea unei sarcini care are legătură cu însărcinare spirituală, înţelegem atribuirea sarcinii de conducător de comunitate, conducător de district, ajutor de apostol districtual, ajutor de apostol patriarh. Atribuirea unei astfel de sarcini nu este acelaşi lucru cu numirea. Sarcina primită nu durează neapărat la fel de mult ca activitatea de slujitor şi poate înceta mai înainte; ea se sfârşeşte cel mai târziu odată cu ieşirea la pensie a slujitorului.
Sarcinile care se atribuie sunt independente de însărcinările spirituale şi privesc atât fraţii, cât şi surorile, care îndeplinesc o multitudine de sarcini în comunităţi şi districte.