Noţiunea de „Biserică” are în general trei sensuri diferite. Pe de-o parte, ea reprezintă casa creştină a lui Dumnezeu (de ex. biserica satului), în care se adună credincioşii la serviciul divin. Referitor la cel de-al doilea sens, „Biserica” desemnează comunitatea dintr-o anumită localitate. Iar cel de-al treilea înţeles al bisericii constă în denumirea unei comuniuni creştine (denominaţie), de exemplu a Bisericii Nouapostolice sau a Bisericii Catolice.
„Denominaţie“, provine de la cuvântul latin „denominatio“ („denumire“, „numire“), şi este un termen apreciativ pentru comunităţile religioase.
Legat de credinţă, „Biserica” nu înseamnă în primul rând casa lui Dumnezeu, ci instituţia care are sarcina de a le transmite oamenilor mântuirea lui Hristos. Oamenii care aparţin bisericii sunt chemaţi la comuniunea veşnică cu Dumnezeu.
Pe lângă aceasta, „Biserica” înseamnă că putem avea încă de pe acum comuniunea cu Dumnezeu ca Treime, prin faptul că El le oferă credincioşilor cuvântul şi sacramentele, iar aceştia îl slăvesc şi i se închină. În biserică, credincioşii trăiesc comuniunea. Punctul central al vieţii în biserică este serviciul divin.
Da, Biserica este necesară pentru a putea fi creştin, deoarece numai în ea ascultăm cuvântul lui Dumnezeu, primim sacramentele şi trăim comuniunea cu Dumnezeu şi între noi. Toate aceste lucruri sunt în totalitatea lor indispensabile pentru dobândirea mântuirii. Fără biserică, omul nu poate dobândi mântuirea.
Isus Hristos este Cel care a înfiinţat Biserica. El le-a lăsat oamenilor nu numai învăţătura, ci a creat şi instituţia în scopul transmiterii mântuirii, adică Biserica Lui. Ea îşi are deci originea în Fiul lui Dumnezeu, care a venit pe pământ şi a acţionat ca om printre oameni. El a chemat oameni care să-L urmeze, pe apostoli, a propovăduit, a înfăptuit minuni, a iertat păcate, a făcut profeţii şi l-a trimis pe Sfântul Duh.
Persoana şi faptele lui Isus Hristos sunt condiţiile de bază pentru existenţa bisericii.
Isus Hristos este „capul” Bisericii Sale.
Biserica lui Isus Hristos are două sarcini. Prima sarcină este aceea de a le înlesni oamenilor dobândirea mântuirii şi a comuniunii veşnice cu Dumnezeu. Cea de-a doua sarcină constă în faptul că oamenii pot în felul acesta să-L slăvească pe Dumnezeu şi să i se închine.
Da. Biserica lui Isus Hristos se dezvăluie în mod diferit în cadrul Bisericii Nouapostolice şi în cadrul celorlalte biserici creştine.
Isus Hristos şi-a întemeiat biserica prin mai multe fapte sau acţiuni însemnate. El :
Da, în Vechiul Testament există indicii cu privire la Biserica lui Isus Hristos, de exemplu:
În Noul Testament, Biserica lui Isus Hristos este descrisă prin diferite imagini şi exemple. „Trupul lui Hristos” este unul dintre cele mai importante imagini ale bisericii; prin această imagine, biserica este comparată cu un trup: „Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă, tot aşa şi noi, cari suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos.” (Romani 12, 4.5).
Imaginea trupului lui Hristos îi reprezintă pe toţi cei care îi aparţin lui Hristos, deoarece sunt botezaţi, cred în El şi îl mărturisesc ca pe Domnul lor. La fel cum membrele unui trup fac parte din organism, tot astfel şi cei botezaţi fac parte din Biserica lui Isus Hristos.
Isus Hristos are două naturi. Acestea se oglindesc în Biserică.
Vorbind despre cele două naturi ale lui Isus, se poate spune că Isus Hristos este în acelaşi timp Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Lucrul acesta poate fi exemplificat cu ajutorul unor întâmplări din viaţa Lui. Când l-a înviat pe Lazăr, a fost Dumnezeu adevărat (Ioan 11, 43-47). Ca om adevărat, El a îndurat foame şi sete, la fel ca orice alt om (Ioan 4, 7).
Natura divină a lui Hristos a fost invizibilă, natura Lui umană a fost vizibilă.
La fel este şi în cazul Bisericii: ea are o parte invizibilă şi una vizibilă. Ambele părţi fac parte din natura lui Hristos, sunt inseparabile.
Partea invizibilă din Biserica lui Isus Hristos o trăim, printre altele, prin efectele mântuirii. Pentru om, ele sunt invizibile şi nu pot fi simţite decât prin credinţă.
Exemple de efecte ale mântuirii sunt:
Partea vizibilă din Biserica lui Isus Hristos o trăim, printre altele, atunci când oamenii acţionează în comunitate. Lucrul acesta se poate observa de exemplu:
Da, partea invizibilă din Biserica lui Isus Hristos este desăvârşită. În felul acesta, ea corespunde naturii divine a lui Isus Hristos. Măreţia şi caracterul desăvârşit al Bisericii lui Isus Hristos este pentru noi, oamenii, greu de imaginat şi chiar şi credincioşii nu-şi pot imagina în întregime.
Nu. Partea vizibilă din Biserica lui Isus Hristos nu este desăvârşită. Deoarece, cei care acţionează în ea, nu au arătat întotdeauna iubirea, mila, adevărul şi bunătatea lui Isus.
În biserică activează oameni păcătoşi, care greşesc. De aceea, în cadrul bisericii există şi erori, rătăciri şi greşeli, tipice omenirii.
În această privinţă, partea vizibilă din Biserica lui Isus se deosebeşte net de natura umană a lui Isus. Spre deosebire de partea vizibilă din Biserica lui Isus, care are lipsuri, Isus Hristos a fost desăvârşit şi lipsit de păcat chiar şi în natura Lui umană.
Biserica lui Isus Hristos are, atât în partea ei vizibilă, cât şi în cea invizibilă, patru caracteristici: unitatea, sfinţenia, universalitatea şi caracterul apostolic. Aceste caracteristici ale bisericii se numesc „notae ecclesiae“.
Biserica este una, deoarece nu există decât un singur Dumnezeu. Biserica mărturiseşte unitatea lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, care acţionează în ea. Isus a denumit unitatea şi dragostea dintre cei care îi aparţin şi-L urmează, caracteristica prin care pot fi recunoscuţi. Astfel, în biserică se poate recunoaşte fiinţa lui Dumnezeu: „Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în Dragoste rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu rămâne în el.” (1 Ioan 4, 16).
Biserica este sfântă, pentru că Dumnezeu ca Trinitate este sfânt. El acţionează în Biserica lui Hristos prin cuvânt şi sacrament.
Biserica este universală, pentru că Dumnezeu are grijă de toţi oamenii, vii şi morţi. Propovăduirea Evangheliei nu cunoaşte graniţe.
Biserica are caracter apostolic, pentru că în cadrul ei este propovăduită învăţătura apostolică şi activează apostolatul.
Cele patru caracterisitici ale Bisericii lui Isus Hristos – unitatea, sfinţenia, universalitatea şi caracterul apostolic – sunt realizate în diferitele comunităţi bisericeşti creştine, în mod diferit şi totodată, într-o măsură diferită.
Cele patru caracterisitici ale Bisericii lui Isus Hristos apar cel mai clar acolo unde acţionează apostoli: ei le oferă celor vii şi celor morţi cele trei sacramente şi propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu, punând accentul pe revenirea curândă a lui Hristos. Aici este ridicată lucrarea de mântuire a Domnului.
„Opera sau lucrarea de mântuire a Domnului“ este în general actul de mântuire al lui Isus, ea fiind încheiată. Noţiunea întrebuinţată aici se referă la acea parte din biserică, în care acţionează apostolii şi transmit acele daruri ale mântuirii, care slujesc pregătirii roadelor celor dintâi, miresei lui Hristos.
În opera de mântuire a Domnului, Isus Hristos adună şi pregăteşte comunitatea mireasă cu ajutorul apostolilor, pentru revenirea Lui în curând. Astăzi, aceste sarcini sunt îndeplinite de către apostolii care acţionează în cadrul Bisericii Nouapostolice.
Biserica lui Isus Hristos a apărut pentru prima oară de Rusalii, atunci când a fost pogorât Sfântul Duh pe pământ. Apostolul Petru a propovăduit şi circa 3.000 de oameni au dobândit credinţa. Ei s-au lăsat botezaţi şi au format împreună cu apostolii, prima comunitate creştină. Aceasta s-a petrecut la Ierusalim.
Primii creştini „stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.” (Faptele apostolilor 2, 42). Lucrul acesta are un rol hotărâtor pentru Biserica lui Isus Hristos.
În Noul Testament, şi anume în Faptele apostolilor şi în Epistolele apostolilor, putem afla lucruri importante despre dezvoltarea primelor comunităţi creştine.
Momentul dezvoltării Bisericii lui Isus Hristos a fost de Rusalii, când a fost pogorât pe pământ Sfântul Duh: în cadrul ei acţionau apostoli şi alţi slujitori. Ei au propovăduit Evanghelia şi au oferit sacramente.
Pretutindeni pe întinsul Imperiului Roman s-au întemeiat comunităţi, iar creştinismul s-a răspândit în rândul evreilor şi păgânilor.
Pe vremea primilor creştini, Imperiul Roman era cea mai mare putere din lume. El cuprindea întregul spaţiu mediteranean, inclusiv Orientul Apropiat. Drumurile foarte bune de pe suprafaţa Imperiului Roman, precum şi limbile greacă şi latină care erau vorbite de un număr foarte mare de oameni din populaţia imperiului, au reprezentat un mare avantaj pentru răspândirea Evangheliei.
În scopul de a împlini sarcina primită de la Isus Hristos, când i-a trimis în lume – de a învăţa toate popoarele şi de a le boteza – apostolii au acţionat în diferite ţinuturi. În special apostolii Petru şi Iacov au propovăduit Evanghelia în rândul evreilor, apostolii Pavel şi Barnaba s-au dus în ţările păgâne din jurul Mării Mediterane. Evanghelia a fost răspândită până în anumite ţări din Asia şi Africa, au luat naştere comunităţi în Egipt, Turcia, Grecia, Italia, Libia, Macedonia, Siria şi Cipru.
Spre a îndeplini însărcinarea în Hristos, apostolii au depus mult efort, şi au îndurat oboseală şi suferinţe. În 2 Corinteni 11, 25-28, apostolul Pavel povesteşte cele trăite: „de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine; o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustiu, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi; în osteneli şi necazuri, în privegheri adesea, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsa de îmbrăcăminte! Și, pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi mă apăsa grija pentru toate bisericile.”
Din cauza persecuţiilor, mulţi credincioşi au fugit din Ierusalim (Faptele apostolilor 8, 1; 11, 19). Dar chiar şi în locurile noi unde ajungeau, ei le vorbeau oamenilor despre credinţa creştină şi le propovăduiau cuvântul Domnului, cum a făcut de exemplu Filip în capitala Samariei.
Cuvântul „misiune“ provine din limba latină şi înseamnă „trimitere“, „sarcină“. Termenul acesta este întrebuinţat atunci când se urmăreşte ca cei ne-creştini să dobândească un interes pentru Evanghelie.
În Sfânta Scriptură nu există decât puţine informaţii. În afară de Biblie, aflăm din alte texte că mulţi apostoli au murit ca martiri. Dintre toţi apostolii, cel mai mult a trăit şi a activat Ioan. După dărâmarea Ierusalimului (în anul 70 d.H), el a trăit în Asia Mică şi a activat îndeosebi în comunitatea din Efes.
Cuvântul „martir“ provine de la cuvântul „martys“ din limba greacă, care înseamnă „martor“. „Martiri” („martori de sânge“) sunt denumiţi acei oameni care suferă sau sunt ucişi cu brutalitate datorită credinţei lor. Un exemplu în acest sens este diaconul Ștefan, care a fost ucis cu pietre, pentru că L-a mărturisit pe Isus Hristos. În Faptele apostolilor 7 ni se relatează despre uciderea lui cu pietre.
După moartea primilor apostoli, însărcinarea pe care o înfiinţase Isus în scopul oferirii de sacramente, de iertare a păcatelor şi de propovăduire a Evangheliei şi pe care le-a transmis-o apostolilor, nu a mai fost îndeplinită de nimeni. În felul acesta, nu s-a mai putut oferi nici darul Sfântului Duh. De asemenea, nici celelalte daruri din apostolat nu au mai existat. Totuşi, Evanghelia a continuat să se răspândească. Credincioşii au transmis mai departe Evanghelia şi ordinea valorilor.
În ţările păgâne, membrii primelor comunităţi creştine au fost persecutaţi, pentru că ei nu-i recunoşteau pe dumnezeii de acolo şi nu se închinau la ei, în timp ce lumea din acele ţări credea în ei. Creştinii erau învinuiţi de distrugerea recoltelor, de cutremure sau de inundaţii – erau persecutaţi cu orice prilej. Împăraţii romani au încercat să stârpească creştinismul; prima persecutare a creştinilor a avut loc în anul 64 d.H. la Roma, de către împăratul Nero.
Da, chiar şi după moartea primilor apostoli şi în ciuda persecutării creştinilor, Biserica a continuat să crească. Oamenii care au crezut în Isus Hristos şi L-au mărturisit ca Domn, au primit sacramentul Sfântului Botez cu apă. În felul acesta, au fost alipiţi la trupul lui Hristos. Pe această cale, Biserica lui Hristos s-a răspândit în toată lumea.
La predici, ideea aşteptării revenirii în curând a lui Isus Hristos a trecut treptat pe planul al doilea. Totuşi, s-au păstrat vie credinţa în viaţa şi acţiunea Fiului lui Dumnezeu, în moartea Sa şi în învierea Sa.
Sub îndemnul Sfântului Duh, au început să se scrie mărturiile bisericii vechi. La adunările bisericeşti (concilii) au fost formulate învăţătura despre Dumnezeu ca Sfântă Treime şi despre cele două naturi ale lui Isus Hristos şi au fost declarate ca obligatorii pentru credinţa creştină.
După ce apostolii din prima perioadă apostolică au murit, nu au mai existat purtători ai însrcinării de apostol. Însărcinarea de apostol a continuat însă să existe neschimbată. În anul 1832, Dumnezeu a trimis din nou această însărcinare.
Credincioşi de diferite confesiuni din Anglia, Scoţia şi Germania s-au rugat şi au sperat ca Sfântul Duh să acţioneze din nou cu putere, la fel ca pe vremea primilor apostoli. În acelaşi timp, ei sperau ca Dumnezeu să trimită din nou apostoli.
În sfârşit, în anul 1832, la Londra, un bărbat credincios pe nume John Bate Cardale, a fost chemat de Sfântul Duh în însărcinarea de apostol, fiind numit apostol de Henry Drummond. În 1832, de Crăciun, John Bate Cardale a înfăptuit prima lui sarcină de apostol, printr-o numire de slujitori.
Odată cu noua chemare a apostolilor, au existat din nou purtători ai însărcinării de apostol în Biserica lui Hristos. Sarcina care are puterea de a oferi toate sacramentele, care întreţine trează certitudinea revenirii în curând a lui Isus Hristos şi care slujeşte pentru pregătirea comunităţii mireasă în aşteptarea acestui eveniment, a apărut din nou, ca pe vremea întemeierii Bisericii lui Hristos: se putea oferi din nou darul Sfântului Duh. De asemenea, apostolii au început să propovăduiască din nou iertarea păcatelor şi să facă numiri.
Isus Hristos domneşte peste Biserica Lui. El se foloseşte în acest scop de apostoli. Apostolatul este însărcinarea originară a Bisericii. Ea este singura însărcinare care a fost dată de Isus însuşi. Cele mai importante sarcini ale apostolilor sunt propovăduirea Evangheliei în toată lumea, anunţarea iertării păcatelor, oferirea sacramentelor celor vii şi celor morţi, numirea de slujitori. În felul acesta, apostolii prin acţiunea lor, adună comunitatea mireasă şi o pregăteşte pentru revenirea lui Hristos.
Astăzi, apostolii acţionează în Biserica Nouapostolică. Dar apostolatul nu este dat numai pentru Biserica Nouapostolică, ci pentru întreaga Biserică a lui Isus Hristos. Apostolatul are sarcina să acţioneze în toate părţile bisericii.
Apostolii au fost trimişi să se ducă la toate popoarele şi îndeplinesc această sarcină prin întemeierea de comunităţi în toate ţările din lume, aducându-i pe credincioşi la Isus Hristos.
Oferirea tuturor sacramentelor – Sfântul Botez cu apă, Sfânta Cină, Sfânta Pecetluire – le este încredinţată apostolilor. Apostolii oferă sacramentele şi celor morţi.
Sfânta Pecetluire nu poate fi oferită decât de apostoli.
Sfântul Botez cu apă şi Sfânta Cină sunt oferite în Biserica Nouapostolică şi de către slujitorii preoţeşti, din însărcinarea apostolului.
Sfântul Botez cu apă este încredinţat întregii biserici a lui Hristos: pretutindeni unde oamenii sunt botezaţi cu apă în numele lui Dumnezeu, al Fiului şi al Sfântului Duh, credincioşii sunt aduşi la Isus Hristos.
La revenirea lui Hristos, o parte din Biserică, adică comunitatea mireasă (roadele dintâi), vor fi ridicate în văzduh. Aceasta va trăi „nunta” în cer împreună cu Isus Hristos (Apocalipsa 19, 6.7).
Cealaltă parte a bisericii va rămâne pe pământ şi va trebui să se lupte cu necazurile, care vor fi pentru creştinii rămaşi pe pământ, adevărate încercări (Apocalipsa 12).
„Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru Cel Atotputernic a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit." (Apocalipsa 19./6-7).
„Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească. Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos." (Apocalipsa 12,13.17).
Din Biserica lui Isus Hristos fac parte acei oameni care cred în Isus Hristos şi îl mărturisesc pe Fiul lui Dumnezeu ca Domn al lor. Ei sunt botezaţi în numele lui Dumnezeu ca Treime, a Tatălui, Fiului şi a Sfântului Duh.
Dar nu toţi cei botezaţi cred şi mărturisesc. Prin urmare, nu toţi cei botezaţi fac parte din Biserica lui Isus Hristos.
Diversitatea de comunităţi religioase (denominaţie) este determinată de felurile diferite de interpretare a Evangheliei, precum şi de deosebirile culturale, sociale şi istorice.
Tot ce realizează oamenii poate fi numit, într-un sens foarte larg, „cultură”. Oamenii şi popoarele sunt influenţaţi/influenţate în mod diferit de cultura lor: prin viaţa pe care o duc, prin istoria lor, prin experienţele pe care le trăiesc, prin originea religioasă şi politică, prin obiceiuri, prin valorile şi convingerile lor, etc.
Cuvântul „social” provine de la cuvântul din limba latină „socius” şi înseamnă „împreună, unit, asociat”. Este folosit atunci când dorim să spunem că cineva se gândeşte la aproapele lui, la comunitate şi are grijă de ceilalţi.
Biserica lui Isus Hristos o putem trăi, mai mult sau mai puţin, acolo unde există unitate, sfinţenie, universalitate şi caracterul apostolic.
Cel mai pregnant se vede Biserica lui Isus Hristos acolo unde există apostolatul, unde se oferă cele trei sacramente celor vii şi celor morţi, precum şi acolo unde se propovăduieşte corect cuvântul. Acolo este lucrarea de mântuire a Domnului, unde se pregăteşte comunitatea mireasă pentru nunta din cer.
Când va reveni Hristos, o parte din Biserică – comunitatea mireasă – va fi ridicată. O altă parte a Bisericii va rămâne pe pământ şi va trebui să se lupte cu necazurile venite de la Anticrist. În Împărăţia păcii, Biserica se va arăta prin faptul că preoţii împărăteşti le vor aduce la cunoştinţă Evanghelia tuturor oamenilor care au trăit până atunci pe pământ. La facerea lumii noi, i se va aduce lui Dumnezeu slavă şi laudă veşnică.
Elementele de legătură dintre comunităţile religioase sunt botezul în numele lui Dumnezeu, al Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, apoi mărturisirea lui Isus Hristos şi credinţa în Dumnezeu ca Treime.
Datorită celor botezaţi, care îşi trăiesc credinţa şi îl mărturisesc pe Hristos drept Domn al lor, Biserica este trăită de toţi ca o comuniune a credinţei, a speranţei şi a dragostei.