13. Creştinul nouapostolic şi viaţa lui în credinţă
„Rugăciunea” este modalitatea pe care Dumnezeu le-a dăruit-o oamenilor, ca să poată intra în legătură cu El. Prin rugăciune, credinciosul simte că Dumnezeu este prezent, Dumnezeu ascultă, Dumnezeu răspunde. În felul acesta, omul credincios se apleacă smerit înaintea măreţiei şi dragostei lui Dumnezeu. Sfântul Duh ne îndeamnă şi ne dă impulsuri pentru a ne putea ruga aşa cum trebuie.
Rugăciunea mai este denumită uneori şi „respiraţia sufletului”. Prin această metaforă se explică clar necesitatea deosebită a rugăciunii.
O credinţă fără rugăciune nu este o credinţă vie. O rugăciune fără credinţă nu este o rugăciune bună.
În Vechiul Testament există multe mărturii cu privire la închinarea înaintea lui Dumnezeu. Amintim aici drept exemplu, cântarea lui Moise: „Căci voi vesti Numele Domnului. Daţi slavă Dumnezeului nostru! El este Stânca; lucrarile Lui sunt desăvârşite, căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate, El este drept şi curat.“ (Deuteronomul 32, 3.4).
Dorinţa cea mai importantă exprimată în psalmii este aceea de a-I mulţumi lui Dumnezeu în rugăciuni, de a-L lăuda şi a-L slăvi. De asemenea, în Vechiul Testament întâlnim numeroase rugăciuni în care oamenii îL imploră pe Dumnezeu să-i ajute şi să-i sprijine.
În cuvântarea de pe munte, Isus le-a dat credincioşilor mai multe îndrumări însemnate (Matei 6, 5-8): să nu se roage intenţionat în faţa multor oameni, pentru a fi văzuţi, să nu spună multe vorbe, să i se adreseze lui Dumnezeu prin cuvântul „Tată” şi rugăciunea să vină din inimă.
Cu privire la revenirea Lui, Isus i-a îndemnat pe oameni astfel: „Vegheaţi, dar, în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului." (Luca 21, 36).
În Evanghelii întâlnim mărturii despre faptul că deseori Isus se retrăgea ca să se roage. În Evanghelia după Luca ni se relatează faptul că Isus se ruga îndeosebi înainte de evenimentele hotărâtoare:
- înainte de coborârea Sfântului Duh asupra Lui (Luca 3, 21-22)
- înainte de a-i alege pe cei doisprezece apostoli (Luca 6, 12)
- înainte de schimbarea la faţă înfăptuită de Tatăl în prezenţa martorilor din această lume şi din lumea cealaltă (Luca 9, 28-36)
- înainte de începerea perioadei patimilor şi suferinţor (Luca 22, 41-46)
- înainte de a muri pe cruce (Luca 23, 46)
Demn de menţionat este faptul că Isus a mulţumit, mai înainte ca rugăciunea Lui să găsească împlinire (Ioan 11, 41.42).
În Ioan 17 putem citi „rugăciunea lui Isus”. Este rugăciunea cea mare, pe care Isus a rostit-o înainte de începerea patimilor şi suferinţelor. El s-a rugat pentru apostoli şi pentru comunitatea viitoare, deci şi pentru noi, cei de azi: „Și Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.” (Ioan 17, 20.21).
Primii creştini se rugau împreună: „Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri, împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui.” (Faptele ap. 1, 14).
În Biblie se relatează, de asemenea, că oamenii se rugau intens înainte de anumite evenimente importante, cum au fost de pildă alegerea lui Matia drept apostol, sau numirea primilor şapte diaconi.
De asemenea, atunci când apostolii s-au aflat în pericol, credincioşii s-au rugat intens pentru ei (Faptele ap. 12, 1-12).
„Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului." (Faptele ap. 6,4).
Rugăciunea nu are o formă fixă. Totuşi, ea poate fi rostită cu mai multă intensitate, dacă de exmplu închidem ochii, împreunăm mâinile sau ne aşezăm în genunchi. În felul acesta, cel care se roagă se retrage şi lasă în urma lui treburile din timpul zilei, se reculege şi se apleacă cu smerenie înaintea lui Dumnezeu.
Creştinii nouapostolici încep şi sfârşesc ziua cu o rugăciune. De asemenea, ei se roagă înainte de masă. Chiar şi în timpul zilei, ei i se adresează din când în când lui Dumnezeu, spre a-L simţi aproape şi a-I cere ajutor.
În cadrul familiei, părinţii se roagă împreună cu copiii lor, obişnuindu-i şi pe ei să se roage apoi singuri.
Rugăciunea conţine tot ceea ce ţine de slăvirea lui Dumnezeu şi închinarea înaintea Lui, mulţumirile aduse Lui, rugăminţile pe care le exprimăm şi rugăciunile de intervenţie.
Cunoaşterea faptului că Dumnezeu este măreţ şi maiestuos ne îndeamnă să ne închinăm înaintea Lui: „Veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!” (Psalmii 95, 6).
În mulţumirile adresate lui Dumnezeu din cadrul rugăciunii, ne referim la toate lucrurile pe care ni le dă Dumnezeu, din bunătatea Lui: cuvântul, harul şi sacramentele, precum şi darurile lumeşti, cum ar fi hrana, îmbrăcămintea, locuinţa.
În rugăminţile noastre adresate lui Dumnezeu ne exprimăm toate dorinţele şi problemele pe care le avem. De aici fac parte rugămintea de a fi ocrotiţi în credinţă, de a primi îngerul păzitor, sau ajutor de la El în viaţa de zi cu zi. Ce mai importantă rugăminte este aceea legată de revenirea lui Hristos şi de dorinţa de a fi luaţi în har.
Rugăciunea de intervenţie, rostită în folosul altcuiva, este expresia dragostei faţă de semen. Ea nu se adresează propriei familii sau comunităţi, ci este destinată tuturor celor care au nevoie de ajutor de la Dumnezeu, atât din lumea aceasta, cât şi din lumea cealaltă.
Rugăciunea ne întăreşte credinţa, încrederea în Dumnezeu şi ne oferă certitudinea că suntem ocrotiţi de Dumnezeu. După rostirea rugăciunii, cel care s-a rugat poate fi sigur că toate lucrurile pentru care s-a rugat se află acum în mâna lui Dumnezeu: „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra.” (Psalmii 37, 5).
În general, „dorinţa de a jertfi“ reprezintă dispoziţia interioară a unui om de a fi gata să-şi mobilizeze toate forţele şi aptitudinile spre binele şi folosul altora, punând propriile interese pe planul al doilea.
În sensul general, termenul de „jertfă” reprezintă darurile aduse lui Dumnezeu. De asemenea, prin jertfă mai putem înţelege şi faptele oamenilor puse în slujba altor oameni. Mijloacele băneşti donate în scopuri religioase reprezintă de asemenea jertfe.
„Jertfa noastră” constă în punerea în slujba lui Dumnezeu şi a lucrării Lui, a tuturor calităţilor şi aptitudinilor noastre, a timpului nostru şi a propriilor forţe.
Jertfă mai este şi aceea când trebuie să renunţăm la ceva, în folosul lucrării lui Dumnezeu.
Credincioşii au dorinţa să-şi mai exprime recunoştinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu prin daruri concrete (jertfe), fie prin mijloace băneşti, fie prin produse în natură. Conform celor scrise în Maleahi 3, 10, trebuie să aducem în casa lui Dumnezeu „zeciuiala” (a zecea parte) din tot ce câştigăm. „zeciuiala” poate servi drept orientare pentru mărimea jertfelor aduse de fraţi şi surori.
În sfârşit, orice faptă sau renunţare pe care cel credincios le face din dragoste pentru Dumnezeu, se numeşte jertfă.
„Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare.“ (Maleahi 3,10).
Pe vremea Vechiului Legământ, jertfa avea un rol deosebit de însemnat. Prin jertfă, oamenii îşi exprimau recunoştinţa, cereau iertarea pedepsei divine şi împăcarea.
Jertfele erau aduse în diferite feluri. Legea mozaică a stabilit foarte exact fiecare detaliu al aducerii jertfei (Leviticul 1-7).
Pe vremea Vechiului Legământ, jertfa era menită să-i împace pe oameni cu Dumnezeu, dar în Noul Legământ, datorită jertfei lui Hristos, ea şi-a pierdut însemnătatea (Evrei 10-18). De aceea, în Noul Legământ, jertfa înseamnă să-ţi trăieşti viaţa conform Evangheliei. Iată de ce i-a îndemnat apostolul Pavel pe creştini prin cuvintele: „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu.” (Romani 12, 1).
„Dar acolo unde este iertare de păcate nu mai este nevoie de jertfă pentru păcat.“ (Evrei 10, 18).
Cel mai bun exemplu pentru aducerea de jertfă este Isus Hristos. El şi-a jertfit propria viaţă din dragoste pentru oameni.
Chiar dacă nu avem voie să comparăm nici o altă jertfă cu cea a lui Hristos, totuşi, jertfa Lui trebuie să fie pentru noi un exemplu demn de urmat.
Urmaţi, dar, pilda lui Dumnezeu ca nişte copii preaiubiţi. Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros” - lui Dumnezeu … (Efeseni 5, 1.2).
În înţelesul creştinesc al cuvântului, jertfa nu trebuie să fie considerată o îndatorire sau o acţiune obligatorie care presupune primirea în schimb a unei recompense. Jertfa trebuie să izvorască din credinţă, din recunoştinţă şi din dragostea faţă de Dumnezeu.
Spiritul de jertfă se poate arăta în comunitate în mod direct, astfel: numeroşi fraţi şi surori activează benevol în folosul comunităţii, punând la dispoziţie o mare parte din timpul lor liber, din forţe şi din aptitudini. Mulţi participă la activităţile muzicale şi de învăţământ religios din cadrul bisericii. În afară de câteva excepţii, toţi slujitorii activează în mod voluntar.
„Jertfa spirituală” este acea jertfă prin care ne subordonăm propria voinţă, voinţei lui Dumnezeu, lăsându-ne conduşi de El, după voia Lui.
În principiu, omul este dispus să jertfească numai pentru că, mai înainte, Dumnezeu l-a binecuvântat. De aceea, jertfele sunt expresia recunoştinţei pentru lucrurile primite.
Întotdeauna când se aduc jertfe, cel mai important este felul cum jertfim, adică atitudinea noastră interioară (morală sau spirituală). Dacă jertfa este înfăptuită de bună voie, din recunoştinţă şi dragoste, atunci ea va atrage binecuvântarea. Binecuvântarea poate fi simţită pe planul lucrurilor lumeşti, de exemplu prin sănătate şi bunăstare. Totuşi, binecuvântarea este în primul rând de natură spirituală: ea constă în primirea mântuirii divine, prin jertfa şi meritul lui Hristos (Efeseni 1, 3-7).
„Cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamăna mult, mult va secera. Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci „pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu." Și Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună.“ (2 Corinteni 9, 6-8).
Căsătoria este acea formă de convieţuire sau acea legătură de viaţă dintre un bărbat şi o femeie, pe care Dumnezeu o binecuvântează. Ea se află la baza familiei şi se sprijină pe făgăduinţa de credinţă dată de bună voie de către cei doi soţi. Dragostea şi fidelitatea reciprocă sunt două lucruri obligatorii şi indispensabile pentru buna reuşită a unei căsnicii.
Căsătoria cu mai multe femei, sau cu mai mulţi bărbaţi (poligamie), este respinsă de învăţătura şi tradiţia creştină.
„Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii marii, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ." (Genesa 1, 27.28). Atât femeia, cât şi bărbatul au fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ei sunt deosebiţi şi totuşi la fel, aflându-se amândoi sub binecuvântarea lui Dumnezeu.
Omul este făcut să trăiască în comuniune; atât bărbatul, cât şi femeia, trebuie să se ajute reciproc. Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el." (Genesa 2, 18).
Prin încheierea căsătoriei, bărbatul şi femeia devin unul pentru tot restul vieţii: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa şi se vor face un singur trup.” (Genesa 2, 24).
Binecuvântarea de la căsătorie acţionează în feluri diferite: ea le dă celor doi putere sporită pentru a se iubi reciproc şi a-şi rămâne credincioşi toată viaţa; ea impulsionează dorinţa lor de a-şi sluji unul altuia, de a se ajuta şi a se înţelege reciproc; ea îi ajută să-şi ierte greşelile unul altuia şi să se împace. Dar binecuvântarea primită nu poate acţiona decât dacă cei doi soţi se poartă corespunzător.
Este de dorit ca cei doi soţi să aibă aceeaşi credinţă. Totuşi, faptul că cei doi soţi sunt amândoi creştini, nu garantează o căsnicie armonioasă.
În special, atunci când unul dintre soţi face parte dintr-o altă grupare culturală, are o altă religie sau confesiune, trebuie să se clarifice toate problemele legate de convieţuirea acestora, înainte de încheierea căsătoriei.
În cazul în care căsnicia se bazează pe înţelegere şi dragoste reciprocă, sexualitatea poate fi un mijloc important de legătură şi poate consolida comuniunea celor doi, contribuind la fericirea cuplului. Sexualitatea într-o căsnicie trebuie să se caracterizeze prin respect, tact şi înţelegere.
Planificarea familiei (copiii) intră în sarcina celor doi soţi. Totuşi, biserica respinge metodele şi mijloacele de preconcepţie, care au ca scop principal, distrugerea ovulelor care au fost deja fecundate. Însămânţarea artificială este în principiu permisă. Totuşi, biserica respinge toate metodele prin care se opreşte viaţa, prin hotărârea şi intervenţia omului.
Cele zece porunci ne ajută să ne orientăm în îndeplinirea datoriei la locul de muncă şi în societate.
Sarcina creştinilor este aceea de a contribui la bunăstarea societăţii. Fiecare creştin în parte trebuie să-şi aducă contribuţia şi este răspunzător.
„Daţi tuturor ce sunteţi datori să daţi: cui datoraţi birul, daţi-i birul; cui datoraţi vama, daţi-i vama…” (Romani 13, 7).
În limita posibilităţilor pe care le are la dispoziţie şi a sarcinilor ei, Biserica Nouapostolică ajută şi contribuie astfel la bunăstarea generală a oamenilor. Biserica Nouapostolică pledează pentru pace în lume, cheamă la împăcare şi îndeamnă la iertare. Ea respinge orice fel de act de violenţă.
Da, creştinii nouapostolici activează în viaţa publică. Biserica nu se amestecă în convingerile politice şi în activităţile membrilor ei.
Biserica Nouapostolică îi îndeamnă pe toţi membrii ei, să se poarte cu respect şi toleranţă faţă de toţi oamenii, indiferent de originea lor socială, de vârstă, de limbă maternă sau de alte deosebiri.
Biserica Nouapostolică îşi doreşte legături deschise şi constructive cu conducerea statului şi cu autorităţile. Din punct de vedere politic, ea este neutră. În activităţile sale, ea respectă legile ţării respective, ţinând seamă de cele din Romani 13, 1: „Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Și stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu.“ Lucrul acesta presupune ca şi conducerea statului să respecte poruncile divine.
Biserica îşi îndeplineşte sarcinile şi obligaţiile existente în legile şi regulamentele statului respectiv. La rândul ei, ea aşteaptă ca poziţia ei să fie de asemenea respectată şi recunoscută.
Relaţiile cu autorităţile: vezi cel de-al zecelea articol
Biserica Nouapostolică şi membrii ei respectă practicarea celorlalte religii la alte grupuri de oameni, nu denigrează alţi credincioşi, alte religii şi alte comunităţi religioase. Ei se străduiesc să întreţină o relaţie bună şi paşnică, bazată pe respect reciproc. Biserica respinge orice acţiune de fanatism religios.
În cadrul dialogurilor purtate cu celelalte biserici creştine, în ciuda învăţăturilor deosebite, Biserica Nouapostolică subliniază trăsăturile comune ale credinţei creştine.
Biserica Nouapostolică urmăreşte respectarea Evangheliei. Sarcina pe care o are, ea şi-o vede, printre altele, în „practicarea dragostei de semeni”, îndeplinită faţă de toţi oamenii fără deosebire. Angajamentul ei social se manifestă prin numeroasele persoane din cadrul ei care activează benevol, precum şi prin donarea de ajutoare materiale.
În limita posibilităţilor pe care le are, Biserica Nouapostolică organizează, încurajează şi sprijină desfăşurarea de proiecte caritative, a unor instituţii, precum şi acţiuni de ajutorare în toată lumea, chiar şi în cooperare cu diferite organizaţii de ajutor.