04. Omul care are nevoie de mântuire
De la căderea în păcat, omul a devenit păcătos: răul l-a ispitit şi a păcătuit. Nici un om nu poate trăi fără a păcătui, toţi oamenii sunt prinşi în păcate. Dumnezeu vrea să-i elibereze pe oameni din această stare, adică să-i mântuiască.
La origine, înţelesul cuvântului „mântuire” sau „eliberare” se referea mai curând la desfacerea sau dezlegarea de legături, sau de lanţuri. Mântuirea, raportată la jertfa adusă de Isus, înseamnă că omul încătuşat în păcatele lui, va fi eliberat din lanţurile răului.
Nu se poate înţelege şi nici explica cu mintea noastră de unde vine răul.
Răul este o forţă distrugătoare, opusă lui Dumnezeu.
Răul se manifestă în diferite feluri – de exemplu prin distrugere, minciună, invidie, lăcomie. El duce până la urmă la moarte.
Da, răul se manifestă şi printr-o persoană, fiind numit printre altele şi „diavol” sau „satana” (Matei 4, 1; Marcu 1, 13).
Dumnezeu le-a dat oamenilor posibilitatea să se decidă dacă i se supun lui Dumnezeu, sau nu. Atunci când omul s-a depărtat de Dumnezeu şi a decis să nu i se supună, a apărut răul. Deci Dumnezeu nu a creat răul, dar a permis apariţia lui, prin faptul că nu a zădărnicit hotărârea pe care au luat-o oamenii.
Nu, răul nu va exista întotdeauna. Isus Hristos a biruit puterea răului. În 1 Ioan 3, 8 scrie în acest sens: „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.”
După împărăţia păcii, răul va mai avea cea din urmă posibilitate de a i se opune lui Dumnezeu. După aceea, va fi neutralizat pe deplin. În noua creaţie, răul nu va mai avea loc.
Dumnezeu le-a poruncit lui Adam şi Evei să nu mânânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, care se afla în centrul raiului. Dumnezeu le-a atras atenţia şi asupra urmărilor în caz că ar fi încălcat porunca: „căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Geneză 2, 17). Diavolul l-a influenţat pe om şi a trezit în el îndoiala în cuvântul lui Dumnezeu: „Hotărât că nu veţi muri; dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.”(Geneză 3, 4.5). Adam şi Eva au cedat ispitei de a păcătui, s-au împotrivit voinţei lui Dumnezeu, au încălcat porunca şi au mâncat din fructele pomului. Această nesupunere faţă de Dumnezeu este denumită „păcatul originar”.
Păcatul originar a dus la apariţia anumitor schimbări în viaţa omului, pe care acesta nu le-a mai putut îndrepta. Omul s-a temut de Dumnezeu şi s-a ascuns dinaintea Lui. Chiar şi relaţia dintre oameni a avut de suferit, de asemenea relaţia dintre om şi tot ce crease Dumnezeu.
De atunci, viaţa omului este grea şi limitată: „căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” (Genesa 3, 19).
O altă urmare a păcatului originar a fost despărţirea omului de Dumnezeu: Dumnezeu l-a izgonit pe om din grădina Edenului (Geneză 3, 23.24).
„De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, cari să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii.” (Genesa 3,23.24).
Dumnezeu îl iubeşte pe om chiar şi după ce acesta a înfăptuit păcatul originar. În ciuda nesupunerii lor, Dumnezeu a avut grijă de Adam şi de Eva: el le-a făcut haine de piele (Geneză 3, 21).
Dragostea lui Dumnezeu pentru omul căzut în păcat se arată în cel mai desăvârşit fel prin trimiterea lui Isus Hristos, care a biruit păcatul. „Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţă. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.”(Romani 5, 18.19).
După căderea în păcat, păcatele omenirii s-au înmulţit într-o măsură înfricoşătoare: mai întâi, Cain l-a ucis pe fratele său Abel, în ciuda avertizării lui Dumnezeu (Geneză 4, 6-8).
În timpurile care au urmat, oamenii au păcătuit din ce în ce mai mult. Dumnezeu a hotărât să-i pedepsească şi a dat potopul. Numai Noe a găsit îndurare înaintea lui Dumnezeu. La porunca Acestuia, el a construit o arcă în care s-a putut salva împreună cu toată familia (Geneză 6, 5-7; 17.18).
Chiar şi după această pedeapsă, oamenii au continuat să nu asculte de Dumnezeu. În Biblie ni se relatează, de exemplu, despre construirea Turnului Babel. Dumnezeu i-a pedepsit pe constructorii acestui turn pentru aroganţa şi dorinţa lor de faimă, făcându-i să nu se mai poată înţelege între ei (Geneză 11, 1-8).
„Însă Cain a zis fratelui său Abel: „Haidem să ieşim la câmp.” Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel, şi l-a omorât.” (Genesa 4,8).
Da, de la păcatul originar încoace, toţi oamenii sunt supuşi puterii păcatului. Păcatul duce la separarea de Dumnezeu, adică la moartea spirituală: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…” (Romani 5, 12). Omul şi-a păstrat înclinaţia de a păcătui (concupiscenţă); el nu poate reveni singur şi prin propriile puteri, în starea iniţială, fără păcat.
Înclinaţia de a păcătui (concupiscenţă): prin păcatul originar, s-a născut în om tendinţa de a păcătui. Lucrul acesta se numeşte „ concupiscenţă”. De aici se nasc gândurile şi faptele păcătoase. Cu toate că păcatele sunt iertate, înclinaţia de a păcătui rămâne în continuare.
Da. Păcatul originar are urmări ample şi asupra lumii create de Dumnezeu: câmpul a fost blestemat „Fiindcă…ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem să nu mânânci deloc din el, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale. Spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp.”(Genesa 3, 17.18).
„Căci firea a fost supusă deşertăciunii…cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii…dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile naşterii.“ (Romani 8, 20-22).
Tot ceea ce se opune voinţei şi fiinţei lui Dumnezeu este păcat, deci toate cuvintele, faptele şi gândurile care sunt împotriva voinţei şi fiinţei Lui. Păcat este de asemenea atunci când nu facem un bine intenţionat (Iacov 4, 17). Cu fiecare păcat, omul se încarcă cu şi mai multă vină faţă de Dumnezeu.
Păcatul este absolut, deci nu poate fi relativizat. El ne desparte de Dumnezeu.
Spre deosebire de acesta, ştim că Dumnezeu, prin dreptatea şi îndurarea Lui, evaluează în mod diferit vina pe care ne-o însuşim prin păcatele acumulate.
Explicaţie despre măsura vinei: există o diferenţă în evaluarea vinei dacă, de exemplu, cineva fură ceva pentru că îi este foame sau pentru că vrea să-şi satisfacă nevoia de lux. În ambele cazuri există în aceeaşi măsură un păcat şi anume încălcarea celei de-a şaptea porunci. Vina rezultată din acest păcat cu care omul s-a încărcat, este totuşi evaluată diferit. Dumnezeu atotştiutor judecă întotdeauna drept cât de multă vină a acumulat omul prin păcatele înfăptuite. Aici joacă un rol deosebit anumite influenţe şi situaţii la care este supus omul, cum sunt, de exemplu, structura socială, lipsurile, înclinaţiile patologice.
Pentru a putea ajunge aproape de Dumnezeu, trebuie ca păcatele să fie iertate.
Dumnezeu este Cel care hotărăşte ce este un păcat. Omul nu are voie să hotărască în niciun caz singur ce este păcat.
Din Sfânta Scriptură aflăm ce este un păcat, care se opune, deci, voinţei lui Dumnezeu:
- încălcarea celor zece porunci (Exodul 20, 20)
- încălcarea unui jurământ făcut lui Dumnezeu (Deuteronomul 23, 22)
- să nu crezi în Hristos (Ioan 16, 9)
- egoismul, invidia şi altele de acest fel.
Toate acestea sunt explicate la slujbă prin Sfântul Duh.
Dumnezeu le-a dăruit oamenilor o conştiinţă, raţiune (judecată) şi credinţă. Dacă omul foloseşte aceste daruri, atunci acesta este răspunsul corect la dragostea lui Dumnezeu faţă de el.
Conştiinţa, raţiunea (judecata) şi credinţa trebuie să fie îndreptate către Isus Hristos.
Conştiinţa ne poate ajuta să luăm decizii corespunzătoare voinţei lui Dumnezeu. Conştiinţa este cea care cântăreşte ce este bun şi ce este rău. Pe lângă acestea, conştiinţa bazată pe judecată şi credinţă îl ajută pe om să-şi dea seama dacă se încarcă cu vină, prin felul cum se comportă faţă de Dumnezeu şi faţă de aproape.
Raţiunea (judecata) îl poate călăuzi pe om să aibă un comportament pe placul lui Dumnezeu. Judecata se vede în răspunderea pe care şi-o asumă omul legat de purtarea şi faptele lui faţă de Dumnezeu şi de aproapele său. Judecata este necesară pentru a putea înţelege Evanghelia şi pentru a putea mărturisi credinţa.
Da. Omul are o judecată limitată şi nu-l poate cunoaşte şi înţelege pe Dumnezeu în toată măreţia Lui infinită. Fiinţa lui Dumnezeu şi faptele Lui depăşesc înţelegerea oricărei minţi (priceperi) omeneşti (Filipeni 4, 7). Prin urmare, judecata omenească nu poate fi măsura tuturor lucrurilor.
„Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.“ (Filipeni 4, 7).
Credinţa faţă de Dumnezeu înseamnă încredere, supunere şi credincioşie. Din acestea, omul dobândeşte încrederea în mila şi ajutorul lui Dumnezeu. În Evrei 11, 1 scrie: „Și credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile cari nu se văd.”
La începutul credinţei se află întotdeauna Dumnezeu, care se descoperă prin cuvânt şi lucrări. Credinţa este un dar de la Dumnezeu. Credinţa adevărată se bazează pe harul lui Dumnezeu care ne-a ales.
În acelaşi timp, credinţa este o sarcină pentru oameni. Dacă omul crede, sau cât de mult crede, depinde de cât de implicat se dovedeşte: omul trebuie să vrea să creadă. De aceea este pentru a dobândi credinţa, rugăciunea este foarte importantă.
„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!“ (Marcu 9, 24).
Omului i se cere să asculte cuvântul lui Dumnezeu, să aibă încredere în El şi să acţioneze ca atare. Isus Hristos i-a îndemnat pe oameni: „aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine !” (Ioan 14, 1). El a profeţit că „oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică.” (Ioan 3, 16). El arată şi urmările pe care le are necredinţa: „căci dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre.”(Ioan 8, 24).
„Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.“ (Romani 10, 17).
Credinţa în Isus Hristos este condiţia pentru a putea fi mântuiţi:
- pentru ca Dumnezeu să se împace cu cel păcătos
- pentru ca omul să poată deveni copil al lui Dumnezeu (Ioan 1, 12)
- pentru ca omul să poată ajunge în comuniunea veşnică cu Dumnezeu.
„Și fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui!“ (Evrei 11, 6).
În Sfânta Scriptură se întrebuinţează noţiunea de „mântuire” în sensul de „salvare”, „ocrotire” şi „eliberare”. „Istoria mântuirii” înseamnă acţiunea şi faptele lui Dumnezeu care doreşte să-i mântuiască pe oameni.
Întâmplările de la păcatul originar şi până la facerea lumii noi sunt denumite „planul de mântuire” al lui Dumnezeu. Noi, oamenii, nu cunoaştem în întregime planul de mântuire al lui Dumnezeu, dar din felul cum se desfăşoară istoria mântuirii putem recunoaşte intenţia lui Dumnezeu de a-i ajuta pe oameni.
Felul şi mărimea mântuirii sunt diferite în fiecare fragment în parte din cadrul istoriei mântuirii. Mai presus de toate se află dorinţa lui Dumnezeu de a ne salva, care este valabilă pentru oamenii din toate timpurile.
În Vechiul Testament, speranţa mântuirii consta în salvarea de nevoile lumeşti şi din robie. Dar treptat, speranţa mântuirii lui Israel a început să fie pusă, din ce în ce mai clar, în venirea lui Mesia.
Isus Hristos este întemeitorul mântuirii veşnice: „Și după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri vecinice.”(Evrei 5, 9). El este singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om (1 Timotei 2, 5). În Faptele apostolilor 4, 12 se mărturiseşte : „În nimeni altul nu este mântuire : căci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.”
Isus Hristos este Mântuitorul trimis de Dumnezeu, Eliberatorul, care a biruit păcatul. Omul găseşte în El mântuirea pentru tot ce a fost distrus prin păcat: jertfa adusă de Isus pe cruce face posibilă eliberarea de păcate şi anularea separării de Dumnezeu.
„Mijlocitor“: Isus Hristos este pe de-o parte „Mijlocitor” în sensul de intermediar între Dumnezeu şi oameni. Aceasta înseamnă că El îi reprezintă pe oameni înaintea lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu înaintea oamenilor. El intervine pentru oameni la Dumnezeu şi le comunică oamenilor, voinţa lui Dumnezeu. Pe de altă parte, El este „Mijlocitor”, calea mântuirii; El îi conduce pe oameni înapoi, în comuniunea cu Dumnezeu.
„Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni; Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însuş, ca preţ de răscumpărare pentru toţi." (1 Timotei 2, 5.6).
Isus Hristos le oferă mântuirea tuturor oamenilor, atât celor vii, cât şi celor morţi.
Astăzi trăim în acea perioadă din cadrul planului divin de mântuire, în care este adunată comunitatea mireasă şi este pregătită pentru revenirea lui Hristos. Apostolii ne transmit mântuirea prin propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu şi prin oferirea sacramentelor.
Nimeni nu poate dobândi mântuirea prin propriile forţe. Omul dobândeşte mântuirea numai dacă crede în Isus Hristos şi acceptă să facă ceea ce hotărăşte Hristos că este necesar pentru mântuirea lui : sacramentele şi cuvântul lui Dumnezeu.
Încă de la revenirea lui Hristos, comunitatea mireasă va dobândi comuniunea veşnică cu Dumnezeu la nunta din cer.
Conform Sfintei Scripturi, planul de mântuire al lui Dumnezeu va fi împlinit odată cu facerea noii creaţii.
Alegerea se întemeiază întotdeauna pe voinţa lui Dumnezeu. Nimeni nu poate să influenţeze hotărârea pe care o ia Dumnezeu.
Dumnezeu alege şi cheamă la El pe câte un om sau grupuri întregi de oameni, pentru că are cu ei un anumit plan. El îşi asumă răspunderea pentru ei.
Da, încă de pe vremea facerii lumii au existat alegeri divine: Dumnezeu i-a ales dintre toate creaturile pe oameni şi le-a dat sarcina să stăpănească pământul.
Există multe alte exemple de alegeri în Vechiul Testament :
- Noe a fost ales să construiască arca
- Avraam, Isaac şi Iacov au fost aleşi ca prin ei, toate neamurile pământului să fie binecuvântate
- Moise a fost ales să scoată poporul evreu din robia egipteană, iar Iosua a fost ales să-l conducă în ţara promisă
- La fel şi poporul evreu a fost ales: „Căci tu eşti un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău; Domnul Dumnezeul tău te-a ales, ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pământului. Nu doar pentrucă întreceţi la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele. Ci, pentrucă Domnul vă iubeşte.” (Deuteronomul 7, 6-8).
Isus i-a ales pe apostolii Săi dintr-un grup mai mare şi i-a trimis în toată lumea cu sarcina de a-i învăţa pe credincioşi şi de a-i boteza. Astfel, alegerea poporului lui Dumnezeu nu se mai limitează numai la poporul evreu, ci îi adună pe toţi cei care cred în Isus Hristos, evrei şi păgâni. În felul acesta a ales Dumnezeu poporul Noului Legământ (1 Petru 2, 9).
Petru a fost ales să îndeplinească o însărcinare deosebită în cadrul Bisericii.
Din timpurile Vechiului Testament, „păgâni“ erau denumite toate popoarele diferite de poporul evreu, deci toţi oamenii care nu-I slujeau Dumnezeului lui Avraam, ci altor dumnezei. În vremea Noului Testament, cei care nu erau evrei erau denumiţi tot „păgâni”, indiferent dacă erau botezaţi, sau nu.
Nu, nimeni nu are dreptul să fie ales de Dumnezeu, pentru că acest lucru îl hotăreşte Dumnezeu singur. Alegerea nu poate fi înţeleasă cu mintea omenească.
Din punct de vedere al Evangheliei, alegerea este un dar al dragostei lui Dumnezeu. Omul are libertatea de a hotărâ singur dacă doreşte să accepte acest dar, sau să-l respingă.
Alegerea lui Dumnezeu nu înseamnă că se ştie de la început ce va hotărî omul.
Dumnezeu îi alege pe oameni în scopul mântuirii lor, dar şi în scopul mântuirii altora. Când Dumnezeu alege, se presupune, de asemenea, preluarea unei sarcini şi a răspunderii. Acceptarea alegerii înseamnă în credinţă să-L urmezi consecvent pe Isus Hristos, Întemeietorul mântuirii, deci să trăieşti conform Evangheliei. Lucrul acesta atrage după sine binecuvântare.
Alegerea are efect şi în viitor: când Isus Hristos îşi clădeşte împărăţia păcii, preoţii împărăteşti vor propovădui vestea bucuroasă despre mântuirea în Hristos tuturor oamenilor. Sunt aleşi cei care iau parte la prima înviere.
Binecuvântarea este dragostea lui Dumnezeu pe care nimeni nu o merită. A fi binecuvântat înseamnă a primi lucruri bune de la Dumnezeu. Binecuvântarea conţine putere divină şi este promisiunea Domnului de a ne da ajutorul şi călăuzirea Lui. Opusul binecuvântării este blestemul.
Dumnezeu transmite deseori binecuvântarea prin oameni însărcinaţi de El. Nimeni nu se poate binecuvânta singur.
Binecuvântarea creşte şi se dezvoltă, dacă este primită cu credinţă. Durata ei de acţiune depinde de firea şi faptele celui binecuvântat.
Binecuvântarea este un dar de la Dumnezeu, care poate fi mereu reînnoit. Binecuvântarea poate fi extinsă peste mai multe generaţii.
Dumnezeu şi-a binecuvântat fiinţele create, punând în tot ce are viaţă, legea înmulţirii. El i-a încredinţat omului tot ce a creat şi l-a binecuvântat în sarcina pe care o are de îndeplinit.
Această binecuvântare a fost micşorată prin blestemul păcatului, dar nu a fost anulată de tot. După potop, Dumnezeu a reînnoit binecuvântarea Lui. Din cuvintele lui Dumnezeu înţelegem tot ce cuprinde această binecuvântare: „cât va fi pământul, nu va înceta sămănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea!” (Genesa 8, 22).
În Noul Testament ni se mărturiseşte despre binecuvântarea creaţiei: „când un pământ este adăpat de ploaia care cade adesea pe el, şi rodeşte o iarbă folositoare celor pentru cari este lucrat, capătă binecuvântare dela Dumnezeu.”(Evrei 6, 7). Toţi oamenii profită de această binecuvântare.
„Căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.“ (Matei 5, 45).
Promisiunea binecuvântării face parte din legământul pe care l-a încheiat Dumnezeu cu poporul evreu. Pe vremea Vechiului Testament, binecuvântarea lui Dumnezeu se vedea mai mult în lucrurile lumeşti, de exemplu victoria în lupta împotriva duşmanilor, viaţă lungă, bogăţie, urmaşi numeroşi, roade bogate.
Avraam a fost binecuvântat de Dumnezeu: „Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare, şi vei fi o binecuvântare. Voi binecuvânta pe ceice te vor binecuvânta, şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.”(Geneză 12, 2.3). Această binecuvântare a depăşit starea bună personală, ea l-a făcut pe Avraam să poată fi, la rândul lui, o binecuvântare pentru alţi oameni.
Binecuvântarea lui Dumnezeu pentru poporul evreu depindea dacă îi slujea şi se supunea numai lui Dumnezeu, sau nu. Dacă poporul lui Dumnezeu nu asculta, era blestemat. Decizia se afla în mâna poporului: „Iată pun azi înaintea voastră binecuvântarea şi blestemul: binecuvântarea, dacă veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, pe cari vi le dau în ziua aceasta; blestemul, dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru.” (Deuteronomul 11, 26-28).
În Noul Testament, binecuvântarea divină vine de la Isus Hristos.
Isus a binecuvântat prin cuvântul Său, prin minunile înfăptuite, prin faptele Sale. El a pus mâinile peste copii, binecuvântându-i, păcătoşilor le-a iertat păcatele. Cea mai mare binecuvântare se află în jertfa vieţii Sale fără de păcat, în scopul împăcării tuturor oamenilor cu Dumnezeu.
Cel mai important aspect al binecuvântării lui Dumnezeu, pe care o primim prin Isus Hristos, este cel spiritual. În Efeseni 1, 3 scrie: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos.”
Această binecuvântare cuprinde printre altele:
- alegerea mai înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1 ,4)
- răscumpărarea şi iertarea păcatelor (Efeseni 1, 7)
- descoperirea voinţei lui Dumnezeu (Efeseni 1, 9)
- hotărârea de a fi moştenitori ai slavei viitoare (Efeseni 1, 11)
- cunoaşterea adevărului divin în Evanghelie (Efeseni 1, 13)
- pecetluirea cu darul Sfântului Duh (Efeseni 1, 13).
La serviciul divin, credincioşii primesc multe binecuvântări divine. Și jertfa aduce binecuvântare – aceasta fiind o experienţă de bază a credincioşilor.
Omul este chemat să se roage pentru a primi binecuvântarea de la Dumnezeu şi să se poarte în aşa fel, încât să se arate demn de ea.
Credinciosul îşi arată recunoştinţa pentru binecuvântarea de la Dumnezeu printr-o viaţă dusă în frica de Dumnezeu şi supunere în credinţă.
Plinătatea binecuvântării constă în faptul de a putea fi veşnic în slava lui Dumnezeu.
Da. Dumnezeu i-a dat poporului evreu, prin Moise, o Lege. Ea este cuprinsă în cele cinci cărţi ale lui Moise şi este denumită „legea mozaică”. Ideile sale principale sunt menţionate în cele zece porunci. Poruncile de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, fac şi ele parte din legea mozaică.
Legea mozaică îi călăuzeşte pe credincioşi să aibă un comportament pe placul lui Dumnezeu. Ea este un ajutor în viaţă dat de Dumnezeu, le arată oamenilor calea către bine şi îi ajută să evite răul.
„Ți s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul dela tine, decât să faci dreptate, să iubeşti mila, şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău." (Mica 6, 8).
Pe vremea Vechiului Testament, legea mozaică avea o însemnătate înaltă pentru poporul evreu, ea stabilind ordinea şi trebuind să fie respectată cu stricteţe. Ea era înţeleasă ca drum către mântuire. Oamenii credeau că prin respectarea acestei Legi, erau plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, care se îndura de ei.
Din punct de vedere al Evangheliei, legea mozaică nu este drumul către mântuire, dar ea arată calea care duce către mântuire: Isus Hristos.
Nimeni nu este în stare să respecte toată Legea. De aceea, nu este posibil să dobândim mântuirea singuri, prin propriile noastre eforturi. Omul trebuie să ajungă să înţeleagă şi să spună următorul lucru: „sunt un păcătos şi am nevoie de iertarea păcatelor”. Iertarea păcatelor presupune însă credinţa în Isus Hristos.
În Evanghelie ni se relatează despre faptele lui Dumnezeu prin Isus Hristos, spre mântuirea oamenilor. Evanghelia cuprinde toate lucrurile pe care Isus le-a transmis oamenilor, învăţându-i. Mai cuprinde lucruri despre persoana şi viaţa Lui, cum ar fi naşterea Lui şi până la moartea pe cruce, învierea şi revenirea Lui. Din Evanghelie reiese clar că Isus Hristos constituie singura cale spre mântuire.
Evanghelia mai este numită şi „propovăduirea crucii“ (1 Corinteni 1, 18) şi „propovăduirea împăcării“ (2 Corinteni 5, 19).
Legea şi Evanghelia arată amândouă voinţa lui Dumnezu şi îi ajută pe oamenii păcătoşi să dobândească mântuirea.
Legea cuprinde în primul rând porunci şi restricţii, în scopul de a-l călăuzi pe om să acţioneze pe placul lui Dumnezeu. Singurul om care a respectat pe deplin această Lege, fără să încalce vreodată ceva, este Isus Hristos: „să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.“ (Matei 5, 17).
Isus Hristos a sintetizat ideile cele mai importante şi mai necesare din legea mozaică în porunca despre dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de semen „să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. […] să iubeşti pe apropele tău ca pe tine însuţi“ (Matei 22, 37.39).
După învierea Sa, El le-a explicat ucenicilor că în El s-a împlinit tot ce era scris în legea mozaică, în prooroci şi în Psalmi (Luca 24, 44).
De aici rezultă: Hristos este împlinirea şi totodată ţelul Legii. Ideea din Vechiul Testament, că legea ar fi drumul către mântuire, a luat sfârşit odată cu venirea lui Hristos. Isus a deschis o cale nouă, calea harului.
„Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentruca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea." (Romani 10, 4).
Mai întâi, omul trebuie să recunoacă că este un păcătos. Apoi, trebuie să creadă că împăcarea omului păcătos cu Dumnezeu a devenit posibilă prin Isus Hristos, iar prin credinţa în Hristos, cel păcătos poate primi dreptatea valabilă înaintea lui Dumnezeu: „Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărîre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa.“ (Romani 5, 18).
Dreptatea înaintea lui Dumnezeu / Dezvinovăţirea: a fi drept înaintea lui Dumnezeu, deci a dobândi dezvinovăţirea, înseamnă: credinciosul este plăcut înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu îl acceptă pe cel păcătos, îi dăruieşte harul şi iertarea păcatelor.
Mântuirea nu poate fi câştigată prin fapte bune, ci ea vine numai prin harul lui Hristos. În acest scop este necesar să credem în Hristos.
Faptele bune sunt expresia unei credinţe vii. Astfel, bazându-se pe credinţă, omul trebuie să se străduiască să ducă o viaţă sfăntă, care să se reflecte în faptele sale bune.
„Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat…“ Răspunsul oamenilor la aceasta să fie: „să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Și curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.“ (Tit 2, 11-14).