12. Serviciul Divin, binecuvântările şi îngrijirea sufletelor
Serviciul divin este acţiunea lui Dumnezeu asupra oamenilor. În acelaşi timp, el este lucrarea oamenilor pentru Dumnezeu.
La serviciul divin, oamenii se întrunesc spre a se închina împreună înaintea lui Dumnezeu, a-L lăuda şi a-I mulţumi. Ei se întrunesc, de asemenea, spre a asculta cuvântul lui Dumnezeu şi spre a primi sacramentele.
Astfel serviciul divin este întâlnirea dintre Dumnezeu şi om. La serviciul divin, comunitatea trăieşte prezenţa lui Dumnezeu ca Sfântă Treime şi faptul că Dumnezeu îi slujeşte cu dragoste.
Pe vremea Vechiului Testament, serviciul divin consta în deosebi în serviciul jertfei, la care preoţii îi aduceau lui Dumnezeu daruri. Pe lângă aceasta, ei aveau sarcina de a-i transmite poporului, binecuvântarea lui Dumnezeu (Numeri 6, 22-27).
Din relatările din timpul împăratului David aflăm că la serviciul divin erau prezenţi cântăreţi şi instrumentişti care îL slăveau pe Dumnezeu (1 Cronici 25, 6).
Pe vremea robiei babiloniene, din 597 î.H. până în 539 î.H., evreii credincioşi se adunau în case construite special (sinagogi), pentru a se ruga împreună, a citi Sfânta Scriptură şi a o tălmăci. Aici întâlnim sursa ca formă pentru serviciul divin de mai târziu, pentru serviciul divin creştin.
Din scrierile care ni s-au transmis de-a lungul timpului, cunoaştem cum se desfăşura serviciul divin la primele comunităţi creştine. El conţinea propovăduirea Evangheliei, mărturisiri ale comunităţii, rugăciuni comune, cântece şi sărbătorirea Sfintei Cine.
Serviciul divin creştin a avut peste secole un caracter liturgic. Acest lucru înseamnă că serviciul divin conţinea în cea mai mare parte anumite ritualuri, şi anume cuvinte sau formule fixe şi cântece.
După Reformă, lucrul acesta s-s schimbat la multe adunări bisericeşti. În centrul acestora nu a mai existat decât predica. Serviciul divin nouapostolic a preluat această tradiţie, practicând o predică liberă.
Da. La începutul serviciului divin, Dumnezeu este chemat prin cuvintele „în Numele lui Dumnezeu, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”. Această chemare a lui Dumnezeu este denumită „formula trinitară de început”. În felul acesta, i se arată participantului la serviciul divin că Dumnezeu este prezent, aşa cum a profeţit Fiul lui Dumnezeu (Matei 18, 20).
Primii creştini din Ierusalim au mărturisit următorul lucru: „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.” (Faptele ap. 2, 42). De aici se desprind elementele de bază ale serviciului divin: învăţătura apostolilor, comuniunea, frângerea pâinii şi rugăciunea.
Prin „ învăţătura apostolilor” se înţelege faptul că apostolii propovăduiesc învăţătura lui Isus Hristos, adică Evanghelia despre moartea, învierea şi revenirea Fiului lui Dumnezeu. Această învăţătură este propovăduită la serviciile divine şi de către ceilalţi slujitori, care sunt însărcinaţi de apostoli.
„Frângerea pâinii” este sărbătorirea Sfintei Cine. Este evenimentul principal al unui serviciu divin şi este sărbătorită cu multă recunoştinţă faţă de jertfa lui Isus.
„Comuniunea” de la serviciul divin înseamnă să trăim împlinirea cuvintelor lui Isus Hristos: „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor." (Matei 18, 20).
„Comuniunea” de la serviciul divin mai înseamnă şi că cei care cred se închină împreună la Dumnezeu, lăudându-L şi exprimându-şi recunoştinţa.
Rugăciunea este un element indispensabil al serviciului divin.
La serviciului divin, comunitatea se uneşte în rugăciunile rostite de conducătorul serviciului divin. Prin ele exprimăm închinarea înaintea lui Dumnezeu, mulţumirile noastre, rugăciunile de intervenţie pentru alţii şi rugăminţile fiecăruia.
Înainte de iertarea păcatelor se rosteşte în comun rugăciunea „Tatăl nostru”. După care se primeşte Sfânta Cină, apoi credinciosul îi mulţumeşte lui Dumnezeu printr-o rugăciune spusă în linişte.
La serviciile divine se propovăduieşte cuvântul lui Dumnezeu. Slujitorii exprimă gânduri trezite în interiorul lor, de Sfântul Duh. Acest lucru poartă numele de „propovăduirea cuvântului” sau predică.
La serviciul divin nouapostolic, predica nu este un text pregătit dinainte. La baza predicii se află un cuvânt biblic, pe care slujitorii îl dezvoltă liber.
Datorită faptului că predica vine de la Dumnezeu, ascultătorii trăiesc faptul că ea este „vie”, şi că prin intermediul ei, credincioşii
- vor primi răspunsuri la întrebările din viaţă şi din credinţă
- vor fi întăriţi în credinţă
- vor primi în dar mângâierea
- vor primi încrederea
- vor primi ajutor în luarea hotărârilor şi vor fi sfătuţi
Cuvântul de la altar le oferă credincioşilor un mai bun spirit de orientare, spre a putea trăi după voia lui Dumnezeu.
Predica este „hrană” pentru suflet, conform cuvintelor lui Isus: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu." (Matei 4, 4).
Apostolii şi slujitorii, însărcinaţi de aceştia, sunt chemaţi să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu la serviciile divine.
Tema principală a predicii este Evanghelia lui Isus Hristos, vestea bucuroasă despre jertfa adusă de Hristos, despre învierea şi revenirea Lui.
Sfântul Duh vorbeşte prin slujitori. În felul acesta, se trezeşte şi se întăreşte credinţa din oameni. Propovăduirea are întotdeauna ca ţel pregătirea comunităţii în vederea revenirii lui Isus Hristos (2 Corinteni 11, 2).
Toţi oamenii care propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu sunt păcătoşi; ei au greşeli şi fac greşeli. Dar însărcinarea pe care o poartă este dată de la Dumnezeu, fiind astfel sfântă. Atunci când omul imperfect propovăduieşte cuvântul lui Dumnezeu, acesta poate conţine greşeli. Totuşi, Dumnezeu pune putere în cuvintele rostite de oameni.
La fel de păcătos este şi cel care ascultă; şi el are greşeli şi face greşeli. De aceea, nu este exclus ca uneori, ceea ce înţelege din predică să fie greşit. Dar, dacă ia cu credinţă cuvântul, el va simţi puterea divină a predicii şi o va închide în sufletul său, în ciuda imperfecţiunilor şi a greşelilor omeneşti.
Ascultătorii trebuie să se roage înainte de predică ca Domnul să le dăruiască putere şi pace prin cuvânt. Ei trebuie să primească cuvântul cu credinţă şi au sarcina să îl împlinească în viaţa de toate zilele, adică în gândirea lor, în cuvintele şi în faptele lor. Ei sunt deci chemaţi, să trăiască viaţa, urmându-L pe Hristos.
Conducătorul slujbei îi pregăteşte pe ascultători pentru iertarea păcatelor şi sărbătorirea Sfintei Cine, prin cuvinte potrivite. Pregătirea directă în acest scop constă în interpretarea în comun a unui cântec de pocăinţă. Prin acest cântec, comunitatea mărturiseşte că are păcate şi are nevoie de ajutor.
Rugăciunea pe care i-a învăţat Isus pe oameni, adică „Tatăl nostru”. Este singura rugăciune pe care credincioşii o rostesc împreună în această formă fixă.
Ni s-a transmis o versiune care conţine cinci rugăminţi (Luca 11, 2-4) şi una mai lungă, care conţine şapte rugăminţi (Matei 6, 9-13).
La serviciul divin se foloseşte rugăciunea „Tatăl nostru” din Evanghelia după Matei:
„Tatăl nostru care eşti în ceruri!
Sfinţească-se Numele Tău ;
vie împărţia Ta ;
facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi ;
şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri ;
şi nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.
Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, în veci.
Amin !"
Cuvintele de adresare „Tatăl nostru“ ne arată că este vorba despre o rugăciune a comunităţii întregi. Când oamenii i se adresează lui Dumnezeu prin cuvântul „Tată”, acest lucru exprimă că El i-a creat, este stăpânul lor şi are grijă de ei. Ei îi pot spune lui Dumnezeu „Tată”, fără frică, cu dragoste şi încredere.
Cuvintele „care eşti în ceruri” subliniază faptul că Dumnezeu este mai mare şi mai presus decât tot ce este pe pământ. Totuşi, El este permanent prezent printre oameni, aproape de ei.
Aceasta este cea dintâi rugăminte adresată Tatălui nostru. Credincioşii îi sfinţesc numele, slăvindu-L şi străduindu-se să facă voia Lui în viaţă. Această rugăminte ne aminteşte de cea de-a doua poruncă.
Împărăţia lui Dumnezeu a venit printre oameni prin Hristos. Prin rugămintea „Vie împărăţia Ta”, ne rugăm ca fiinţa lui Hristos să fie simţită, din ce în ce mai mult, în comunitate. Pe lângă aceasta, prin aceste cuvinte ne rugăm să ni se descopere viitoarea împărăţie a lui Dumnezeu: ea începe cu revenirea lui Hristos spre a-şi lua comunitatea mireasa acasă.
În cer, în ţinutul în care Dumnezeu stăpâneşte, voia Lui domneşte nelimitat. Rugămintea se referă la faptul ca totul să se petreacă pe pământ, la fel cum se petrece în cer, după voia lui Dumnezeu. De asemenea, credincioşii se roagă, prin aceste cuvinte, în scopul de a reuşi să împlinească voia lui Dumnezeu.
Oamenii se roagă prin aceste cuvinte pentru a primi acele lucruri care le trebuie pentru a putea trăi. Rugămintea se mai referă şi la faptul ca Dumnezeu să-şi ocrotească creaţia. Transpus pe plan spiritual, oamenii îl roagă pe Dumnezeu să le dea cuvântul ca „hrană” pentru sufletele lor nemuritoare.
Toţi oamenii se încarcă cu vină, din cauza păcatelor înfăptuite. Prin aceste cuvinte, credincioşii mărturisesc înaintea lui Dumnezeu că sunt păcătoşi şi Îl roagă să-i ierte. Pentru că Dumnezeu este îndurător şi iartă, se aşteaptă ca şi noi să-i iertăm pe cei care ne-au făcut vreo nedreptate. De aceea, noi nu vom primi iertarea păcatelor, decât dacă suntem noi înşine împăciuitori şi gata de a ierta.
„Atunci Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?" Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte sapte.” (Matei 18, 21.22).
Credincioşii se roagă ca Dumnezeu să-i ajute, să reziste puterii şi ispitei păcatului. De asemenea, ei mai exprimă rugămintea ca Dumnezeu să-i apere de încercări în credinţă.
Această rugăminte exprimă dorinţa ca Dumnezeu să ne elibereze de sub puterea răului. La în final este vorba ca Dumnezeu să ne dăruiască mântuirea deplină, prin eliberarea noastră eternă de rău. În Fiul lui Dumnezeu „avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.” ( Coloseni 1, 14).
Aceste cuvinte sunt o laudă adusă lui Dumnezeu („doxologie“). Prin acestea, Dumnezeu este slăvit şi i se aduce onoarea pe care o merită. Privirea ni se îndreaptă asupra planului de mântuire, când cei mântuiţi vor putea trăi slava veşnică la Dumnezeu.
Acest cuvânt provine din limba ebraică şi înseamnă tradus: „aşa să fie!”. Astfel se încheie rugăciunea „Tatăl nostru”, iar tot ce a fost deja exprimat în această rugăciune, este din nou întărit.
Propovăduirea iertării păcatelor are loc imediat după ce comunitatea rosteşte în cor rugăciunea Tatăl nostru.
Apostolii anunţă iertarea păcatelor referindu-se direct la Isus Hristos: „vă anunţ vestea bucuroasă şi eliberatoare: în numele Domnului nostru Isus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu, vă sunt iertate păcatele. Pacea Celui Înviat să fie cu voi. Amin.”
Slujitorii preoţeşti anunţă iertarea păcatelor referindu-se la apostoli: „din însărcinarea apostolului meu, vă anunţ vestea bucuroasă şi eliberatoare: în numele Domnului nostru Isus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu, vă sunt iertate păcatele. Pacea Celui Înviat să fie cu voi. Amin.”
Nu. Iertarea păcatelor („achitare”, „dezlegare”) nu este un sacrament. Totuşi, ea este una dintre condiţiile de a putea primi cu demnitate sacramentele.
Păcatele pot fi iertate deoarece Dumnezeu, în calitatea Lui de Dumnezeu al dragostei, L-a trimis pe Fiul Său între oameni, pe pământ. Prin moartea Sa pe cruce, El a adus jertfa veşnic valabilă pentru iertarea păcatelor. Prin jertfirea de bună voie a vieţii Sale, Isus Hristos a înfrânt puterea satanei, biruind lucrările sale, adică păcatele şi moartea. De atunci există posibilitatea ca oamenii să fie eliberaţi de păcate (Matei 26, 28).
Isus şi-a jertfit viaţa pentru noi, pentru ca să ni se ierte păcatele şi să nu rămânem sub stăpânirea păcatului.
„Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!“ (Ioan 1, 29).
„Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său…“ (Romani 5,10a).
Dumnezeu ca Sfântă Treime este Acela care iartă păcatele. Omul nu este în stare să ierte păcatele prin propriile lui puteri şi să se elibereze de ele. „Ferice de omul căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!" (Romani 4, 8).
Da, iertarea păcatelor trebuie să fie anunţată. Apostolii anunţă iertarea păcatelor din însărcinarea lui Isus, conform cuvintelor: „Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate” (Ioan 20, 23). Prin urmare, ei le înlesnesc credincioşilor accesul la jertfa lui Hristos. Slujitorii preoţeşti sunt împuterniciţi de apostoli să acţioneze în acelaşi mod.
Pentru a primi iertarea păcatelor este necesar:
- să credem că Isus Hristos este Mântuitorul nostru (Ioan 8, 24)
- să credem în faptul că apostolii sunt cei care au sarcina de a ierta păcatele
- să credem că facem păcate şi ne încărcăm cu vină, fapt pentru care avem nevoie de har
- să avem în inimi dorinţa de a ne împăca cu Dumnezeu
- să ne pocăim şi să regretem păcatele noastre, mărturisind în rugăciunea Tatăl nostru „iartă-ne păcatele noastre…”
- să ne propunem cu toată seriozitatea, să ne biruim slăbiciunile şi greşelile
- să vrem să ne împăcăm cu cei care ne-au făcut ceva şi care sunt „greşiţii noştri”
„De aceea v-am spus că veţi muri în păcatele voastre; căci, dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre.“ (Ioan 8, 24).
Cunoaşterea faptului că suntem păcătoşi o dobândim dacă ne dăm seama de faptul că avem slăbiciuni şi greşeli. Acest lucru îl putem face printr-o autoverificare.
Cunoaşterea acestui fapt ne îndeamnă să ne pocăim şi să regretăm cele înfăptuite.
Pocăinţa înseamnă a recunoaşte că ne-am comportat greşit, a arăta regret şi a ne propune, în mod serios, de a birui greşelile şi slăbiciunile.
Regretul este sentimentul de a ne părea rău că am făcut o nedreptate, fie printr-o faptă, fie prin nefacerea ei, prin neglijenţă. Regretul sincer se mai poate observa şi atunci când există voinţa de a ne împăca cu aproapele nostru şi când dorim să reparăm, pe cât posibil, răul cauzat.
Iertarea păcatelor ne curăţă de păcate şi şterge vina pe care o avem faţă de Dumnezeu.
Credincioşii cărora li se iartă păcatele primesc pacea lui Isus Hristos, prin cuvintele: „pacea Celui Înviat să fie cu voi !” Dacă luăm cu credinţă această pace în inimile noastre, atunci frica de urmările păcatului va putea dispărea.
Independent de iertarea păcatelor, omul răspunde de consecinţele şi responsabilităţile care se nasc în urma unui comportament păcătos de natură materială sau juridică.
Da. Hula împotriva Sfântului Duh este un păcat pentru care nu există iertare. Fiul lui Dumnezeu a spus despre aceasta: „dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic." (Marcu 3, 29).
Cine spune despre Sfântul Duh că este de la diavol şi îi ispiteşte pe oameni, făcând acest lucru intenţionat, din motive duşmănoase sau josnice, îl huleşte pe Sfântul Duh.
Sacramentele Sfântului Botez cu apă şi cel al Sfintei Cine sunt oferite de apostoli sau de slujitorii preoţeşti, însărcinaţi de către apostoli. Sacramentul Sfintei Pecetluiri nu este oferit decât de apostoli.
Sfântul Botez cu apă şi Sfânta Pecetluire li se oferă oamenilor o singură dată. Sfânta Cină li se oferă în mod regulat.
În general, Sfânta Cină se sărbătoreşte la fiecare serviciu divin.
La ocazii deosebite (de ex. cununii, înmormântări), acolo unde se ţin „servicii divine doar cu predica” care sunt servicii divine fără sărbătorirea Sfintei Cine (servicii divine de cununie, de înmormântare).
Da, copiii pot primi toate cele trei sacramente. Dacă este posibil, copiii pot participa împreună cu întrega comunitate la sărbătorirea Sfintei Cine.
După cum a spus Isus, copiii primesc sacramentele Sfântul Botez cu apă, Sfânta Pecetluire şi Sfânta Cină: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi;” (Marcu 10, 14).
Da. La serviciile divine de duminică şi la sărbătorile bisericeşti, după sărbătorirea Sfintei Cine pentru comunitate, sacramentul acesta le este oferit şi celor răposaţi de către apostolul patriarh, apostolii districtuali sau de apostolii însărcinaţi de ei. Atunci, doi slujitori iau în numele celor răposaţi, trupul şi sângele lui Isus.
De trei ori pe an, întotdeauna în prima duminică din lunile martie, iulie şi noiembrie, se sărbătoresc servicii divine la care apostolul patriarh, apostolii districtuali sau apostolii însărcinaţi de ei le oferă răposaţilor toate cele trei sacramente. Din nou, doi slujitori iau Sfânta Cină în numele celor răposaţi.
Oferirea sacramentelor celor răposaţi se înfăptuieşte de fapt prin oferirea sacramentelor celor vii, care îi reprezintă şi le iau în numele lor. Lucrul acesta reiese din 1 Corinteni 15, 29: „Altfel, ce ar face cei ce se botează pentru cei morţi? Dacă nu învie morţii nicidecum, de ce se mai botează ei pentru cei morţi?“
Dumnezeu îi însoţeşte pe oameni în diferite situaţii din viaţă cu binecuvântarea Lui. „Acţiunile de binecuvântare“ sunt toate acţiunile bisericeşti care se înfăptuiesc cu prilejul unor situaţii deosebite. Acţiunile de binecuvântare nu sunt sacramente.
În timpul unei acţiuni de binecuvântare, Dumnezeu se întoarce către omul care Îl roagă sincer să îl binecuvânteze. Prin apostoli şi prin slujitori, Dumnezeu îl binecuvântează pe omul doritor şi îi oferă ajutor, har şi milă.
Sfinţirea clădirii unei biserici, respectiv a unui locaş de adunare al unei comunităţi, este şi ea o binecuvântare, în sensul mai larg al cuvântului.
În timpul serviciului divin au loc următoarele acţiuni de binecuvântare: confirmarea, primirea în Biserica Nouapostolică, oferirea binecuvântării de logodnă, de cununie şi de aniversări de căsătorie.
Tot la serviciile divine mai sunt înfăptuite şi numiri, precum şi alte acţiuni privitoare la însărcinarea spirituală.
Confirmarea (din lb. latină „confirmatio“: „întărire, confirmare”) este acea acţiune de binecuvântare, la care tinerii creştini preiau ei singuri obligaţia, pe care au luat-o părinţii sau tutorii în numele lor la Sfântul Botez cu apă şi la Sfânta Pecetluire a lor.
Tinerii confirmanţi se obligă să-I rămână credincioşi lui Dumnezeu şi mărturisesc public, în faţa comunităţii, credinţa nouapostolică.
Începând cu confirmarea, ei sunt creştini majori înaintea lui Dumnezeu şi preiau răspunderea pentru viaţa lor în credinţă.
Prima condiţie pentru a putea fi confirmat este aceea de a fi primit Sfântul Botez cu apă şi Sfânta Pecetluire. Alte condiţii mai sunt participarea regulată la serviciile divine şi la învăţământul pentru confirmanţi.
Confirmanţii trebuie să cunoască caracteristicile credinţei nouapostolice şi crezul nouapostolic şi trebuie să fie hotărâţi să-şi trăiască viaţa conform Evangheliei.
Confirmarea are loc în cadrul serviciului divin. Mai întâi, confirmanţii sunt întrebaţi în faţa altarului, dacă vor să meargă pe viitor pe drumul vieţii, drept creştini nouapostolici devotaţi faţă de Dumnezeu şi răspund cu un „da”. După această mărturisire în faţa lui Dumnezeu şi a comunităţii, tinerii creştini rostesc făgăduinţa solemnă de confirmare. Prin aceasta, ei făgăduiesc solemn în public, că Îl recunosc pe Isus Hristos ca Domn al lor şi sunt gata să ducă o viaţă în acest spirit.
După aceea, conducătorul serviciului divin rosteşte o rugăciune şi confirmanţii primesc binecuvântarea. Aceasta le este oferită prin punerea mâinilor.
Binecuvântarea îi întăreşte pe confirmanţi în strădania lor de a respecta făgăduinţa de la confirmare şi să-L mărturisească pe Isus Hristos prin cuvinte şi fapte.
Legământul solemnă de confirmare sună astfel: „Mă lepăd de satana, de toată opera şi fiinţa lui, şi mă încredinţez Ție, Sfântă Treime a Tatălui, a Fiului şi a Sfântul Duh, în credinţă, supunere şi hotărâre neclintită: îţi voi fi credincios până la sfârşitul zilelor mele. Amin.”
De aici se vede că cei confirmanţi au voinţa puternică să evite tot răul, tot ce este împotriva lui Dumnezeu şi să meargă consecvent pe drumul Evangheliei. El mărturiseşte credinţa în Sfânta Treime a lui Dumnezeu şi făgăduieşte să trăiască toată viaţa în credinţă şi supunere faţă de Dumnezeu.
„Primirea” este acea acţiune din cadrul serviciului divin, prin care credincioşii unei alte confesiuni doresc intrarea în rândurile comunităţi, ei sunt prezentaţi comunităţii în semn de bunvenit.
La „primire”, creştinii în cauză mărturisesc public credinţa nouapostolică. După o rugăciune, ei sunt primiţi să facă parte din Biserica Nouapostolică, în numele Sfintei Treimi. Cei „primiţi” au acum dreptul să participe mereu la sărbătorirea Sfintei Cine. Ei au de asemenea acces la toate celelalte acţiuni de binecuvântare ale bisericii.
Binecuvântarea de logodnă este binecuvântarea care se oferă atunci când o pereche se logodeşte. Logodna este o promisiune serioasă de căsătorie. Perechea logodită anunţă la această acţiune de binecuvântare înaintea lui Dumnezeu şi a comunităţii, că doreşte să se pregătească pentru cununie, într-un mod plăcut lui Dumnezeu. În acest scop primeşte binecuvântarea.
Binecuvântarea de cununie este o binecuvântare care se oferă după încheierea căsătoriei civile.
Cei doi soţi sunt întrebaţi dacă vor să fie credincioşi unul faţă de celălalt în toate situaţiile din viaţă şi dacă vor să meargă cu dragoste împreună pe drumul vieţii. Cei doi făgăduiesc acest lucru înaintea lui Dumnezeu şi a comunităţii printr-un „da”. Apoi, ei primesc binecuvântarea lui Dumnezeu ca Sfântă Treime. Binecuvântarea este menită să-i ajute să-şi ţină făgăduinţa, să ducă o viaţă împreună în armonie şi să răzbească cu ajutorul lui Dumnezeu în situaţiile grele.
La dorinţa perechilor căsătorite, poate fi oferită binecuvântarea la următoarele aniversări de cununie:
- nunta de argint (după 25 ani)
- nunta de rubin (după 40 ani)
- nunta de aur (după 50 ani)
- nunta de diamant (după 60 ani)
- nunta de fier (după 65 ani)
- nunta harului (după 70 ani)
- nunta bijuteriilor coroanei (după 75 ani)
La aceste acţiuni de binecuvântare, peste cununia respectivă se pune din nou binecuvântarea lui Dumnezeu, iar cei doi soţi sunt încredinţaţi în continuare grijii şi ocrotirii lui Dumnezeu.
Clădirea unei biserici este încredinţată spre folosinţă unei comunităţi, cu prilejul primului serviciu divin. În rugăciunea de sfinţire, biserica este sfinţită în numele Sfintei Treimi, drept locaş de descoperire a Sfântului Duh, un loc în care să se propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu şi să fie oferite sacramentele.
Biserica sfinţită este un locaş de închinare la Dumnezeu şi un loc de adăpost pentru oamenii care caută mântuirea. Aici se oferă la serviciile divine harul şi mângâierea lui Dumnezeu, întărirea credinţei şi pacea sufletească.
Atunci când o biserică sfinţită nu mai este folosită pentru ţinerea de servicii divine, ea va fi închisă pentru accesul public: la ultimul serviciu divin care se va ţine în biserică, se va retrage binecuvântarea prin care clădirea bisericii a fost mai înainte sfinţită pentru a servi drept locaş sfânt pentru acţiunea divină, pierzându-şi astfel şi destinaţia. După aceea, fosta biserică devine o clădire obişnuită, care poate fi folosită în alt scop.
La serviciul divin, sacramentele se oferă după iertarea păcatelor şi rugăciunea rostită imediat după aceea.
Acţiunile de binecuvântare au loc în general după sărbătorirea Sfintei Cine. Fiind legată direct de sacramentele Sfântului Botez cu apă şi al Sfintei Pecetluiri, confirmarea va fi făcută şi ea înainte de sărbătorirea Sfintei Cine. De asemenea şi primirea va fi făcută înainte de sărbătorirea Sfintei Cine, deoarece conţine dreptul de participare la aceasta.
Numirea, deci punerea într-o însărcinare spirituală, sarcina de a fi conducător al unei comunităţi sau al unui district, confirmarea unui slujitor într-o anumită însărcinare şi pensionarea unui slujitor se înfăptuiesc după oferirea sacramentelor. Ele urmează astfel după sărbătorirea Sfintei Cine.
Numirile se fac numai de către apostoli. După o scurtă introducere a apostolului, acesta îl întreabă pe cel care urmează să fie numit dacă acceptă însărcinarea. De asemenea, îl mai întreabă dacă vrea să-I slujească lui Dumnezeu cu devotament şi supunere, dacă vrea să reprezinte Evanghelia lui Hristos şi să îndeplinească însărcinarea conform crezului nouapostolic. Totodată, îl mai întreabă dacă este gata să îndeplinească însărcinarea primită în spiritul lui Isus Hristos, cu dragoste faţă de credincioşi şi supunere în credinţă.
El făgăduieşte toate acestea înaintea lui Dumnezeu, care îl cheamă în acea însărcinare, şi înaintea comunităţii cu un „da”. Se pune în genunchi, el primeşte însărcinarea prin punerea mâinilor şi rugăciunea apostolului.
Prin muzică, trebuie ca la serviciile divine să se aducă laudă şi slavă lui Dumnezeu (Psalmii 150). Rolul ei este deci acela de a sluji în mai multe scopuri.
Ea poate să ne mişte în interior, pregăteşte comunitatea pentru propovăduirea cuvântului şi subliniază acţiunea cuvântului lui Dumnezeu. Cântecele interpretate de comunitate, de cor şi de orchestră exprimă şi ne transmit curaj, putere şi încredere. La tristeţe şi necaz, muzica poate să aducă multă consolare.
Prin muzică şi rugăciune înainte de începerea serviciului divin, participanţii reuşesc să se reculeagă în interior şi să se pregătească pentru propovăduirea cuvântului. Prin interpretarea de cântece, comunitatea întreagă este activă şi implicată în desfăşurarea serviciului divin.
Înainte de sărbătorirea Sfintei Cine, comunitatea poate să simtă mai intens sentimentul de pocăinţă, prin interpretarea unui cântec. După luarea Sfintei Cine, cântecul interpretat ne ajută să ne exprimăm dragostea şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu.
La sfârşitul serviciului divin, li se oferă tuturor celor prezenţi binecuvântarea Sfintei Treimi. Împreună cu formula trinitară de la început, binecuvântarea de încheiere reprezintă cadrul în care se desfăşoară serviciul divin. Prin aceasta este clar că tot ce se întâmplă la serviciul divin porneşte de la Dumnezeu ca Sfântă Treime.
Binecuvântarea de încheiere transmisă comunităţii o găsim în 2 Corinteni 13, 14: „Harul Domnului Isus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţii! Amin.”
Credincioşii vor să i se închine lui Dumnezeu împreună, în comuniune. Ei ştiu că la serviciul divin, prin predică le sunt consolidate şi întărite credinţa şi speranţa în revenirea curândă a lui Hristos. Ei se lasă pregătiţi la fiecare serviciu divin, în vederea acestui eveniment. De asemenea, ei doresc să primească iertarea păcatelor şi Sfânta Cină. În afară de aceasta, la serviciile divine ei sunt binecuvântaţi.
Cei care lipsesc de la serviciile divine din neglijenţă, pierd binecuvântarea, harul şi forţele care se află în cuvântul lui Dumnezeu şi în Sfânta Cină.
Dacă lipsim deseori de la serviciile divine şi acest lucru fără a avea vreun motiv, se poate întâmpla ca, credinţa să scadă şi dorinţa de a asculta cuvântul lui Dumnezeu să dispară.
Cel care respinge cu bună ştiinţă serviciile divine şi harul sau nu le dă atenţie, păcătuieşte.
Da. Oferirea binecuvântării înainte de naşterea unui copil, binecuvântarea prenatală, se face întotdeauna în afara serviciului divin. În general, ea se face acasă, în familie.
Binecuvântarea prenatală este cea dintâi acţiune vizibilă a lui Dumnezeu asupra omului încă nenăscut. Binecuvântarea este dată în folosul sufletului copilului nenăscut. Acţiunea de binecuvântare se face asupra mamei. Prin binecuvântarea prenatală, Dumnezeu o întăreşte pe mamă ca să-şi poată încuraja şi îngriji copilul în credinţă, în faza prenatală, dinaintea naşterii.
Prin binecuvântarea prenatală, Dumnezeu acordă ajutor mamei în timpul sarcinii şi pentru naşterea copilului. Acest lucru nu înseamnă totuşi că pe durata sarcinii nu pot apărea probleme sau că se garantează naşterea unui copil sănătos.
Slujba de înmormântare este un serviciu divin de mângâiere şi întărire a celor rămaşi după decesul omului iubit. Mângâierea constă îndeosebi în speranţa revenirii lui Isus Hristos, a renvierii celor morţi în Isus Hristos şi a unirii cu aceştia (1 Tesaloniceni 4, 13-18).
Cuvântul propovăduit la serviciul divin de înmormântare este valabil şi pentru sufletul celui decedat, care va fi încredinţat harului lui Dumnezeu.
Comunitatea adunată la slujba de înmormântare în jurul familiei îndoliată, îi prezintă condoleanţe şi o face să se simtă ocrotită. Pe lângă aceasta, ea îi acordă un ultim semn de stimă şi consideraţie celui decedat.
La slujba de înmormântare, se omagiază în mod corespunzător viaţa celui decedat. Sufletul şi spiritul celui decedat sunt încredinţate dragostei Mântuitorului Isus Hristos, cu promisiunea binecuvântată că El îl va păstra până la învierea la viaţa veşnică. Trupul trecător şi lipsit de suflet este predat menirii lui.
„În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.“ (Genesa 3, 19).
Felul în care se face înmormântarea nu are nici o însemnătate pentru învierea morţilor.
Ce înseamnă îngrijirea sufletelor aflăm din comportamentul lui Isus: El s-a întors către cei păcătoşi şi i-a făcut să simtă dragostea Lui. El a ascultat, a ajutat, a consolat, a sfătuit, a îndemnat, a întărit, s-a rugat, i-a învăţat pe oameni.
Îngrijirea sufletelor de către slujitori are drept ţel sprijinirea credincioşilor şi pregătirea lor în vederea revenirii lui Hristos. Îngrijitorii de suflete îi însoţesc pe fraţii şi surorile în credinţă, în cele mai diferite situaţii din viaţă. De aici face parte şi faptul de a se ruga pentru ei.
Fiecărui creştin nouapostolic i se oferă o îngrijire personală a sufletului. Ea este înfăptuită în special prin vizitele la domiciliu efectuate de slujitorii preoţeşti (îngrijitori de suflete). Dar vizitele de îngrijire a sufletelor pot fi efectuate şi de către diaconi.
La vizita în scopul îngrijirii sufletelor se află pe primul plan strădania de a adânci dragostea pentru Dumnezeu şi pentru lucrarea Lui, de a impulsiona credinţa şi de a accentua cunoaşterea acţiunii mântuirii lui Dumnezeu. Lucrul acesta se poate înfăptui în special printr-un schimb de idei cu privire la credinţă. Nelipsită la vizita la domiciliu, în scopul îngrjirii sufletelor, este rugăciunea comună.
În caz de boală, creştinul nouapostolic simte apropierea lui Hristos prin vizite fie la domiciliu, fie la spital. Slujitorul are rolul de a întări în credinţă, de a mângâia, de a se ruga şi de a sărbători împreună cu bolnavul Sfânta Cină, dacă este posibil.
Exemplul demn de urmat pentru ce înseamnă munca de îngrijire personală a sufletelor este Isus Hristos, care a făcut în mod repetat vizite, de ex. s-a dus la Maria, la Marta şi la Lazăr sau la Zacheu, mai marele vameşilor: Isus i-a zis: „Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta.” (Luca 19, 9).
Da, cunoaştem spovedania. Prin ea înţelegem mărturisirea păcatelor, recunoaşterea vinei în faţa unui slujitor bisericesc.
Pentru iertarea păcatelor nu este nevoie de spovedanie, dar există totuşi posibilitatea de a se spovedi dacă, în ciuda iertării păcatelor, persoana respectivă simte încă apăsarea vinei şi nu poate găsi liniştea interioară. Spovedania trebuie făcută atunci la un apostol. Dacă este un caz urgent şi apostolul nu poate fi contactat, orice slujitor preoţesc poate primi, în mod excepţional, spovedania şi poate anunţa iertarea păcatelor, din însărcinarea apostolului şi în numele lui Isus Hristos.
Într-un sens mai larg, îngrijirea sufletelor este o sarcină a întregii comunităţi. Ea se referă şi la ajutorul practic oferit în viaţa de toate zilele.
Sunt valabile următoarele cuvinte ale lui Isus: „Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost strain, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine. […] Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut." (Matei 25, 35.36.40).
Îngrijirea sufletelor copiilor intră în sarcina părinţilor. Ei trebuie să le transmită copiilor lor valorile de bază ale Evangheliei. De aici fac parte: să-i îndemne să-L iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele lor, să le fie un exemplu prin rugăciunile spuse şi prin jertfele aduse cu devotament.
Slujitorii şi acei fraţi şi surori însărcinaţi ca învăţători bisericeşti, au rolul de a-i sprijini pe părinţi în munca lor plină de răspundere, pentru ca, copiii să poată creşte şi să ajungă nişte creştini nouapostolici convingători şi răspunzători de propriile lor fapte.
La învăţământul religios li se predau copiilor şi tinerilor cunoştinţe legate de credinţă, fiind îndrumaţi să trăiască o viaţă cu spirit de răspundere faţă de Dumnezeu. Acest scop reiese din Evanghelia lui Isus Hristos. În afară de acestea, copiii şi tinerii trebuie să fie impulsionaţi să practice unitatea din cadrul comuniunii, să îşi însuşească sentimentul de apartenenţă.
Învăţământul oferit este adaptat fiecărui nivel de vârstă şi de înţelegere.
Învăţământului religios la copiii preşcolari are rolul de a-i îndruma pe aceştia către Dumnezeu şi activitatea Lui, într-un mod corespunzător vârstei lor. În felul acesta, copiii preşcolari pot dezvolta o relaţie cu Dumnezeu bazată pe încredere. La învăţământul religios pentru copiii preşcolari nu este vorba în primul rând de transmiterea de cunoştinţe, ci este necesar să li se dăruiască copiilor protecţie şi să li se planteze în inimi bucuria credinţei.
Odată cu începerea şcolii, copiii vin de asemenea la şcoala de duminică (învăţământul religios de duminică). Rolul şcolii de duminică este următorul:
- de a le trezi şi întări bucuria de a face parte din comunitatea copiilor lui Dumnezeu, precum şi cea de a putea veni la serviciile divine
- de a le transmite copiilor activitatea lui Dumnezeu prin povestirile biblice, explicându-le acestea potrivit nivelului lor de înţelegere
- de a le întări credinţa în profeţiile divine
- de a le explica copiilor desfăşurarea serviciilor divine, însemnătatea sacramentelor, acţiunile de binecuvântare şi sărbătorile bisericeşti.
Pe lângă şcoala de duminică, au loc, din când în când, servicii divine pentru copii, într-un cerc mai mare sau mai mic de participanţi. Slujitorii preoţeşti le transmit copiilor cuvântul lui Dumnezeu, potrivit nivelului lor de înţelegere. Slujitorii îi ajută în acest fel pe copii să-L înţeleagă pe Dumnezeu şi lucrarea Lui. Ceea ce copiii trăiesc la şcoala de duminică va constitui baza credinţei pe care o vor avea în viaţă.
Serviciul divin pentru copii se adaptează la necesităţile copiilor. Ei simt că sunt înţeleşi, ocrotiţi şi iubiţi. Pentru ei este o trăire deosebită să sărbătorească în cercul lor de copii un serviciu divin şi Sfânta Cină.
La învăţământul religios, copiii învaţă din relatarea diferitelor experienţe pe care oamenii le-au trăit cu Dumnezeu. Li se prezintă istoria mântuirii, ţinîndu-se seamă de nivelul credinţei lor. Se adâncesc ideile credinţei, li se transmit mai multe cunoştinţe şi li se explică legăturile existente din cadrul planului de mântuire divin. În felul acesta li se vor transmite copiilor valori durabile.
Pe lângă acestea, învăţământul religios trebuie să-i facă în stare să-şi mărturisească deschis credinţa.
La învăţământului pentru confirmanţi, tinerii vor fi pregătiţi în scopul depunerii jurământului de devotament faţă de Dumnezeu, în ziua confirmării, şi a preluării răspunderii pentru credinţa lor, drept creştini majori. Ideea centrală a învăţământului pentru confirmanţi constă în faptul ca tinerii să se ocupe cu crezul nouapostolic, cu rugăciunea Tatăl nostru şi cu cele zece porunci.
Munca de îngrijire şi de îndrumare a tinerilor se efectuează corespunzător vârstei lor. Conducătorii de tineret le stau la dispoziţie în ce priveşte problemele lor personale, precum şi în discuţii confidenţiale, în diferite situaţii din viaţă sau în problemele legate de credinţă.
Îngrijirea sufletelor la tineri se face în scopul ca ei să se poată dezvolta şi să poată deveni personalităţi cu o credinţă puternică şi cu spirit de răspundere. Tinerii trebuie să fie întăriţi pe planul valorilor credinţei creştine şi să fie entuziasmaţi de acestea. În felul acesta, ei vor putea lua hotărâri bune şi se vor putea conduce bine în viaţă. Ei sunt încurajaţi să-şi practice credinţa, s-o mărturisească şi să o reprezinte în jurul lor. Pe lângă aceasta, ei sunt îndemnaţi să fie gata să-şi aducă aportul în comunitate.
O sarcină importantă a conducătorului de tineri mai este şi aceea de îngrijire a unităţii/comuniunii dintre tineri.
Pentru tineri există servicii divine speciale. Ele au loc de obicei la nivel de district sau mai multe districte adunate la un loc, zilele tineretului.
Bolnavii incurabili şi oamenii muribunzi necesită o îngrijire deosebită.
În ciuda credinţei pe care o au, oamenii credincioşi se tem de asemenea de moarte. Frica aceasta nu trebuie să fie considerată drept un semn al lipsei de credinţă. Pe drumul greu, pe care omul muribund merge, îngrijitorul de suflete trebuie să se ocupe cu multă grijă de temerile şi de nevoile lui.
Este necesar să se menţină trează speranţa în viaţa împreună cu Dumnezeu şi mângâierea pe care o aduce acest lucru.
Din cadrul activităţii de însoţire a celor muribunzi mai face parte şi anunţarea iertării păcatelor de către îngrijitorul de suflete, oferirea păcii Celui Înviat şi sărbătorirea Sfintei Cine. Luarea trupului şi sângelui Domnului garantează comuniunea vieţii cu Fiul lui Dumnezeu. În felul acesta, cel muribund primeşte mângâiere şi putere pe ultimul său drum.
În faza despărţirii de viaţa aceasta, cel muribund mai primeşte putere şi prin încrederea care i se transmite în revederea celor aflaţi deja pe lumea cealaltă.
Îngrijirea sufletelor celor din familia muribundului este de asemenea necesară. În faza în care ei îşi dau seama că îl vor pierde pe unul dintre cei iubiţi ai familiei, trebuie să simtă că nu sunt lăsaţi singuri şi părăsiţi. Rugăciunile rostite împreună cu ei au rolul de a le da multă putere.
Certitudinea revederii îi ajută să ducă povara grea a despărţirii. În afară de aceasta, este bine să le aducem aminte rudelor de tot binele pe care l-au putut face pentru cel muribund.
Suferinţa şi starea de doliu trebuie să fie acceptate. Important este să-i vizităm pe cei care sunt îndoliaţi, să le exprimăm condoleanţele noastre şi faptul că luăm parte la durerea lor şi să ne rugăm împreună cu ei. Celor îndoliaţi trebuie să le transmitem sentimentul că simţim împreună cu ei. Chiar dacă ne este teamă să ne apropiem de ei în acea stare, trebuie neapărat să-i contactăm. „Nu te întoarce de la cei ce plâng, şi întristează-te cu cei întristaţi.” (Înţelepciunea lui Sirah 7, 36).
Dacă dorim să alinăm persoanele îndoliate, este bine să le conştientizăm faptul că şi Isus Hristos a suferit şi a murit. Pe învierea Lui se întemeiază învierea răposaţilor; astfel ei participă la biruinţa lui Hristos asupra morţii (Romani 14, 7-9).
Îngrijirea sufletelor celor îndoliaţi slujeşte încurajării lor, de a-i face să vorbească despre pierderea suferită şi despre sentimentele pe care le au. Este bine să-şi exprime tristeţea, frica, furia, lupta cu Dumnezeu şi sentimentele de vinovăţie şi să le încredinţeze fără teamă îngrijitorului de suflete.
În cadrul îngrijirii celor îndoliaţi, este bine să ne aducem aminte împreună cu ei despre lucrurile pozitive, situaţiile sau evenimentele fericite trăite împreună cu cel decedat.
Îngrijirea sufletelor celor îndoliaţi necesită multă muncă de consolare până la învingerea suferinţei, care poate dura săptămâni şi luni, sau uneori chiar ani după decesul persoanei iubite.
În cadrul Bisericii Nouapostolice se ţin următoarele sărbători: Crăciunul, Duminica Floriilor, Vinerea Mare, Paştele, Înălţarea, Rusaliile şi Jertfa de mulţumire închinată lui Dumnezeu.
De sărbătoarea Crăciunului ne amintim de naşterea lui Isus Hristos, o sărbătoare care indică un eveniment central în cadrul istoriei mântuirii. Sărbătorirea primei veniri a Fiului lui Dumnezeu ne întăreşte şi credinţa în revenirea Lui curând.
În Duminica Floriilor sărbătorim intrarea lui Isus în Ierusalim, cu prilejul sărbătoririi Paştelui evreiesc.
În Vinerea Mare ne amintim cu recunoştinţă de răstignirea şi de jertfa lui Isus Hristos. Prin jertfa morţii Lui, Fiul lui Dumnezeu a biruit puterea satanei şi a păcatului.
„…a zis: „S-a isprăvit!" Apoi Și-a plecat capul şi Și-a dat duhul.“ (Ioan 19, 30).
La baza acestei sărbători se află faptul că Isus Hristos a înviat din morţi.
Învierea lui Isus Hristos din morţi s-a desfăşurat în prima zi a săptămânii, într-o duminică. Mai târziu s-a stabilit o anumită duminică din an pentru sărbătoarea Paştelui.
Prin învierea Sa, Isus Hristos arată că El a biruit moartea şi stăpâneşte peste puterea morţii. Învierea lui Isus Hristos din morţi stă la baza credinţei în învierea morţilor şi atestă speranţa în viaţa veşnică.
De Înălţare celebrăm faptul că Isus Hristos s-a înălţat la cer din cercul apostolilor, în a patruzecea zi după Paşte. „Pe când se uitau ei la El, S-a înălţat la cer, şi un nor L-a ascuns din ochii lor.” Apostolii au primit următoarea profeţie prin doi îngeri: „Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer." (Faptele ap. 1, 3-11).
Sărbătoarea de Rusalii, la cincizeci de zile după Învierea lui Isus, se sărbătoreşte în amintirea zilei în care a fost pogorât pe pământ Sfântul Duh. Rusaliile mai sunt denumite, de asemenea, „Ziua de naştere a Bisericii lui Hristos”. Astfel, după pogorârea Sfântului Duh, apostolul Petru a ţinut o predică, la care Hristos Cel răstignit, înviat şi înălţat la cer s-a aflat în centrul ei.
În afară de aceasta, Rusaliile sunt o sărbătoare a bucuriei, pentru că Sfântul Duh este prezent în biserică şi acţionează.
Jertfa de mulţumire închinată lui Dumnezeu este jertfa prin care îi mulţumim lui Dumnezeu, Creatorului nostru.
Într-o anumită duminică din an, denumită duminica jertfei de mulţumire închinate lui Dumnezeu, se ţine un serviciu divin la care în centru se află mulţumirile închinate lui Dumnezeu pentru toate darurile pe care le face oamenilor.
Credincioşii aduc din recunoştinţă o jertfă deosebită: „Cine aduce mulţumiri ca jertfă, acela Mă proslăveşte, şi celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.” (Psalmii 50, 23).
Serviciile divine de la sărbătorile bisericeşti se desfăşoară în general la fel ca serviciile divine cu Sfântă Cină.
Evenimentul sărbătorit este subliniat printr-o lectură biblică, explicându-se însemnătatea lui pentru mântuirea oamenilor.