Căutare comunitate
și district

 

Catehismul în Întrebări și Răspunsuri

05. Poruncile lui Dumnezeu

Dumnezeu le-a dat oamenilor porunci, prin care le propovăduieşte voinţa Lui, spre binele lor. În porunci, omului i se arată cum trebuie să îşi clădească relaţia cu Dumnezeu. Pe lângă aceasta, poruncile stau la baza unei bune convieţuiri cu oamenii din jur.

Cine crede în Dumnezeu şi ştie că El este Cel Atotputernic, Cel Atotştiutor şi Cel Iubitor, va întreba care este voia Lui şi se va strădui să se orienteze în gândire şi fapte după voinţa lui Dumnezeu, deci după poruncile Lui.

În baza cunoaşterii că Dumnezeu le-a dat oamenilor poruncile din dragoste, poruncile nu vor mai fi respectate de frică de pedeapsă, ci din dragoste pentru Dumnezeu.

La întrebarea „care este cea mai mare poruncă din Lege”, Isus a răspuns prin două citate din legea mozaică: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Matei 22, 36-40). Porunca de a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru sunt denumite „dubla poruncă a dragostei”.

Dragostea faţă de aproapele: vezi de asemenea întrebarea 155.

Dragostea oamenilor pentru Dumnezeu se întemeiază pe dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. Omul doreşte să răspundă la dragostea pe care o primeşte: „Noi Îl iubim pentrucă El ne-a iubit întâi.”(1 Ioan 4, 19).

Dragostea pentru Dumnezeu trebuie să ne marcheze întreaga fiinţă şi să se oglindească în purtarea noastră.

Dragostea pentru Dumnezeu necesită implicarea omului în totalitatea lui, în toate faptele lui:

„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta.“ (Marcu 12, 30). Aceasta înseamnă dragostea întreagă faţă de Dumnezeu.

„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.“ (Marcu12, 31; vezi Leviticul 19, 18).

Porunca ne îndeamnă să ne purtăm plini de dragoste cu toţi cei din jurul nostru. Ea îngrădeşte egoismul.

În Pilda samariteanului (Luca 10, 25-37), Isus explică ce înseamnă iubirea de aproapele nostru, să fii milostiv şi să acţionezi ca atare.

Isus este foarte consecvent, lucru care se vede din faptul că El ne îndeamnă să ne iubim chiar şi duşmanul.

„Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.” (Leviticul 19, 18) Dar Eu vă spun : Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri.” (Matei 5, 43-45).

Din exemplul samariteanului milos înţelegem: pe de-o parte, aproapele este cel care are nevoie de ajutor. Aproapele este, pe de altă parte, cel care ajută. Prin urmare, aproapele poate fi orice om cu care avem de-a face.

În afară de cele spuse în pilda samariteanului, Isus a mai spus un lucru esenţial despre iubirea pentru aproapele nostru, denumită „regula de aur”.

Noţiunea de „regulă de aur“ a fost întrebuinţată în Europa în sec. al XVII-lea, bazându-se pe afirmaţia din Matei 7, 12. Astăzi, regula de aur este un principiu larg răspândit şi folosit chiar şi în afara creştinismului, având legătură cu convieţuirea oamenilor.

„Regula de aur” face parte din cuvintele spuse de Isus în cuvântarea de pe munte : „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii.” (Matei 7, 12).

Tot ce i-a învăţat Isus pe apostoli este valabil şi pentru comunitate: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” (Ioan 13, 34.35). Lucrul acesta pe care Isus l-a cerut de la ucenicii Săi, este mai presus decât „regula de aur”.

Porunca despre iubirea aproapelui, de a-i ajuta pe ceilalţi şi de a-i sprijini în situaţii grele, trebuie să se dovedească în special în comunitate: „Aşa dar, cât avem prilej, să facem bine la toţi, şi mai ales fraţilor în credinţă.”(Galateni 6, 10). Toţi cei care fac parte din comunitate au sarcina de a se purta unii cu alţii cu milă, amabilitate, smerenie, blândeţe şi răbdare.

„Dragostea unii pentru alţii” existentă în comunitate ne face să fim în stare să-i acceptăm pe fraţi şi surori, aşa cum sunt (Romani 15, 7) şi ne apără, totodată, de ceartă, prejudecăţi şi păreri superficiale. Ea este o forţă care întăreşte unirea din comunitate, trezeşte compasiunea şi înţelegerea dintre membri şi încurajează dorinţa de ajutorare.

Extras din „Imnul dragostei“: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul.” (1 Corinteni 13, 4-7).

Prima poruncă: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.”

A doua poruncă: „Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.“

A treia poruncă: „Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti.“

A patra poruncă: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentruca să ţi se lungească zilele pe pământ.“

A cincea poruncă: „Să nu ucizi.“

A şasea poruncă: „Să nu preacurveşti.“

A şaptea poruncă: „Să nu furi.“

A opta poruncă: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.“

A noua poruncă: „Să nu pofteşti casa aproapelui tău.“

A zecea poruncă: „Să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău.“

Numele de ,,zece porunci“, respectiv „decalog“, provine de la formularea biblică „zece cuvinte” (deca logoi) din Exodul 34, 28 şi Deuteronomul 10, 4. Biblia fixează un număr de zece porunci , dar nu le numerotează. Numerotarea folosită în cadrul Bisericii Nouapostolice se bazează pe numerotarea tradiţională din sec. al IV-lea d.H.

Dumnezeu i-a dat prin Moise poporului evreu cele zece porunci, pe muntele Sinai (Exodul 19, 20). Ele au fost scrise pe nişte table de piatră.

Cele zece porunci au avut rolul de a reglementa purtarea evreilor faţă de Dumnezeu, precum şi unii faţă de alţii. Propovăduirea celor zece porunci face parte din legământul încheiat de Dumnezeu cu poporul evreu. Respectarea poruncilor era obligatorie şi era binecuvântată de Dumnezeu. Chiar şi copiii din poporul evreu învăţau poruncile pe de rost.

Cele zece porunci şi-au păstrat marea însemnătate în cadrul poporului evreu până în zilele noastre.

„El Și-a vestit legământul Său, pe care v-a poruncit să-l păziţi, cele zece porunci; şi le-a scris pe două table de piatră." (Deuteronomul 4, 13).

Da. Isus a întărit cele zece porunci. Pe unele dintre ele chiar le-a intensificat, dând poruncilor un sens nou şi mai profund şi mărind raza lor de acţiune.

Apostolii Lui au arătat apoi clar, că încălcarea unei singure porunci însemna încălcarea întregii Legi: „Căci cine păzeşte toată Legea, şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate.” (Iacov 2, 10).

„Aţi auzit că s-a zis celor din vechime (Exodul 20, 13; 21, 12): „Să nu ucizi; oricine va ucide, va cădea supt pedeapsa judecăţii.” Dar Eu vă spun că orişicine se mânie pe fratele său, va cădea supt pedeapsa judecăţii." (Matei 5, 21.22).

„Aţi auzit că s-a spus celor din vechime: „Să nu preacurveşti.” Dar Eu vă spun că orişicine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” (Matei 5, 27.28).

În cele zece porunci, Dumnezeu li se adresează tuturor oamenilor. Fiecare om poartă faţă de Dumnezeu răspunderea pentru cum se poartă şi cum îşi trăieşte viaţa.

Poruncile lui Dumnezeu se află mai presus de legile statului. Hotărâtor pentru a şti dacă sunt încălcate poruncile lui Dumnezeu nu sunt autorităţile juridice, ci voinţa lui Dumnezeu.

Orice încălcare a poruncilor lui Dumnezeu constituie un păcat. Păcatul îl face pe om vinovat înaintea lui Dumnezeu. Mărimea vinei pe care o avem prin acumularea de păcate, poate fi diferită. Numai Dumnezeu hotărăşte cât de mare este vina. În unele cazuri se poate întâmpla, ca păcatele înfăptuite să nu reprezinte înaintea lui Dumnezeu nicio vină.

Relaţia dintre păcat şi vină: vezi întrebarea 230. şi explicaţia la întrebarea 230.

Legea ar putea fi îndeplinită în totalitatea ei prin iubirea desăvârşită a lui Dumnezeu şi a aproapelui (Romani 13, 8.10). Lucrul acesta nu l-a putut înfăptui decât Isus Hristos.

Legea: vezi întrebările 138., 271. ...

„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.”

Prima poruncă înseamnă că Dumnezeu este stăpân peste toate. Numai Lui trebuie să i ne închinăm şi să-L slăvim, deoarece El este Creatorul tuturor lucrurilor. Trebuie să ne supunem voinţei Lui.

În ţările din jurul Israelului domnea politeismul (credinţa în mai mulţi dumnezei). Prin prima poruncă, Dumnezeu a spus clar că El era singurul Dumnezeu şi prin urmare, oamenii trebuie să i se închine numai Lui; numai Lui trebuie să-I slujească. „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.”(Deuteronomul 6, 4.5).

Monoteism: vezi explicaţiile la întrebarea 53.

Nouţiunea de „politeism“ provine de la cuvintele din limba greacă „poli“ şi „teos“, care înseamnă „mulţi” şi „Dumnezeu” şi înseamnă închinarea la mai mulţi dumnezei. Chiar şi împăratul Solomon s-a abătut de la Dumnezeu când a îmbătrânit şi a adus jertfe idolilor moabiţilor şi amoniţilor (1 Împăraţi 11, 7.8).

Orice slăvire sau închinare la alţi dumnezei decât Dumnezeu, Creatorul, este considerat un păcat. De aici face parte închinarea la anumite fiinţe, elemente naturale, obiecte, fiinţe spirituale adevărate sau imaginare.

Prin urmare, dacă-L venerăm pe Dumnezeu de exemplu în statui, figurine de animale, pietre, amulete, precum şi corpuri cereşti, munţi, copaci, foc, furtună, etc. atunci încălcăm prima poruncă.

Confecţionarea viţelului de aur pe vremea Vechiului Tesatament şi slăvirea lui a constituit o încălcare a acestei porunci a lui Dumnezeu: „Și toţi şi-au scos cerceii de aur din urechi, şi i-au adus la Aaron. El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta, şi a făcut un viţel turnat. Și ei au zis: „Israele, iată dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului.”(Exodul 32, 3.4).

În Exodul 20, 4. 5 Dumnezeu interzice să se facă chipuri cioplite şi înfăţişări a lucrurilor create de El. „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor cari sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti.”

Interzicerea efectuării de chip cioplit şi a închinării la astfel de lucruri trebuie înţeleasă pe fundalul situaţiei din acele vremuri, în care oamenii se închinau la chipuri şi statui considerate dumnezei.

Nu, nu este interzis să facem chipuri (tablouri), sculpturi, fotografii sau filme, dar nu avem voie să ne închinăm la ele şi să le slăvim ca pe nişte dumnezei.

Prima poruncă spune că nu există decât un singur Dumnezeu. Acesta este Dumnezeu ca Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. În Noul Testament, prima poruncă se referă nu numai la Dumnezeu, Tatăl, ci şi la Isus Hristos şi la Sfântul Duh.

Trinitatea: vezi întrebarea 61. ...

Prima poruncă ne îndeamnă să-L slăvim pe Dumnezeu din dragoste. Slăvirea lui Dumnezeu o înfăptuim prin închinarea înaintea Lui, supunere şi frica de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu vine din dragostea pentru Dumnezeu. Ea nu este expresia temerii, ci a smereniei, a dragostei şi a încrederii în Dumnezeu.

Trebuie să-L acceptăm pe Dumnezeu, aşa cum a apărut în lume: în Isus Hristos (Ioan 14, 9).

Dacă ne facem un dumnezeu din putere, faimă, bani, idoli sau din propria noastră persoană, subordonând acestora orice altceva, este o încălcare a poruncii. De asemenea, o altă încălcare a celei dintâi porunci este faptul de a ne face din propriile dorinţe şi păreri, nişte dumnezei. O altă încălcare a celei dintîi porunci este dacă slăvim dumnezei în statui, copaci, fenomene naturale, etc. Pe lângă acestea, satanismul, ghicitul, magia, vrăjitoria, spiritismul sau chemarea duhurilor morţilor sunt acţiuni împotriva celei dintâi porunci.

Noţiunea de „magie“ provine din limba greacă şi înseamnă în traducere „vrăjitorie“, „nălucire“. În cadrul magiei, oamenii îşi imaginează că prin anumite acţiuni (rituale) sau cuvinte magice pot influenţa sau stăpâni alţi oameni, animale, lucruri sau obiecte. Magia este deseori asociată cu răul.

Ghicitorii sunt acei oameni care sunt convinşi că pot vedea în viitor sau pot prevedea viitorul. Ei fac aceste previziuni prin tălmăcirea unor semne secrete. Pe vremea Vechiului Testament, ghicitul era foarte răspândit la curţile regale, dar în cadrul poporului evreu, era strict interzis.

Invocarea morţilor, numită necromanţie, este şi ea o formă a ghicitului : ghicitorii încearcă să ia contact cu cei morţi, pentru a-i întreba despre lucruri care vor avea loc în viitor; vezi 1 Samuel 28, 3.

„Daţi slavă Dumnezeului nostru!“ (Deuteronomul 32, 3).

„Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.“

Cea de-a doua poruncă ne îndeamnă ca tot ce ţine de Dumnezeu şi de numele Lui să fie sfânt pentru noi.

Atunci când Dumnezeu i s-a arătat lui Moise printr-un rug aprins, şi-a spus numele: „Eu sunt Cel ce sunt”. Aici, numele nu îl identifică numai pe purtător, ci îl şi caracterizează cum este. Dumnezeu ne comunică că El este neschimbat şi veşnic. Fiecare om îl trăieşte pe Dumnezeu în alt fel, totuşi Dumnezeu rămâne neschimbat.

Fiinţa şi măreţia lui Dumnezeu nu trebuie niciodată să fie atinse. Dintr-un profund respect, evreii nu rostesc niciodată numele „Eu sunt Cel ce sunt” (în ebraică : „Jahwe“). Prin aceasta, ei vor să evite orice folosire necorespunzătoare, chiar şi neintenţionată, a numelui lui Dumnezeu.

Dumnezeu a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt.” Și a adăugat: Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: „Cel ce se numeşte „Eu sunt” m-a trimis la voi.” (Exodul 3, 14).

Oamenii trebuie să vorbească despre Dumnezeu cu dragoste, respect şi mult spirit de răspundere.

Când Isus i-a învăţat pe oameni să se roage, le-a cerut să i se adreseze lui Dumnezeu numindu-L „Tată din cer” (Matei 6, 9).

Isus Hristos a spus în rugăciune „Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău” (Ioan 17, 26), arătând astfel care este firea lui Dumnezeu, adică dragoste (1 Ioan 4, 16).

Tot ce are de-a face cu Dumnezeu şi cu Numele Lui trebuie să fie pentru noi sfânt. Este vorba de gândirea noastră, cuvintele noastre şi modul nostru de viaţă.

Drept creştini, avem obligaţii deosebite faţă de Numele Domnului Isus Hristos. Drept copii ai lui Dumnezeu care purtăm numele Tatălui şi al Fiului, purtăm o mare răspundere, aceea de a respecta foarte mult Numele lui Dumnezeu.

Un abuz foarte mare al Numelui lui Dumnezeu este batjocorirea lui Dumnezeu, prin luarea în derâdere şi prin ocărârea cu bună ştiinţă a Lui. De asemenea, înjurăturile legate de Numele lui Dumnezeu sau minciunile cu privire la El, sunt abuzuri ale Numelui Lui. Chiar şi întrebuinţarea neserioasă a cuvintelor „Dumnezeu”, „Isus Hristos” sau „Sfântul Duh” în contextul unor propoziţii deşucheate sau în bancuri, constituie un abuz şi o încălcare a celei de-a doua porunci.

De-a lungul istoriei, oamenii au abuzat de multe ori de Numele lui Dumnezeu: pentru a se îmbogăţi, pentru a purta războaie (de ex. cruciadele), pentru a-i discrimina pe alţi oameni, pentru a chinui şi a ucide – toate în Numele lui Dumnezeu.

Este singura poruncă la care apare o pedeapsă în caz de încălcare a ei. Din Biblie nu aflăm în ce constă această pedeapsă. Pentru noi, este un îndemn să respectăm această poruncă din dragoste şi respect faţă de Dumnezeu, nu de frica pedepsei.

În cuvântarea de pe munte, Isus a interzis juratul. Este vorba despre jurămintele spuse cu uşurinţă în viaţa de toate zilele, nu, de exemplu, de jurământul depus la tribunal.

Cine îl cheamă ca martor pe Dumnezeu la depunerea unui jurământ impus („aşa să-mi ajute Dumnezeu!”), pentru a-şi face datoria de a anunţa adevărul lui Dumnezeu, depune o mărturisire publică a credinţei sale în Dumnezeu Cel Atotputernic şi Atotştiutor.

„Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti.“

Prin cea de-a treia poruncă ni se cere să sfinţim una din zilele săptămânii, pentru a ne închina lui Dumnezeu şi a ne ocupa de cuvântul Lui. Pentru creştini, ziua aceasta este duminica, ziua în care a înviat Isus Hristos.

Dumnezeu s-a odihnit în cea de-a şaptea zi a facerii lumii şi a sfinţit această zi. Ziua de odihnă este o zi de sărbătoare, pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru ceea ce a creat şi pentru a-L cinsti.

Încă înainte de a le da oamenilor legea pe Muntele Sinai, Dumnezeu a numit Sabatul ca ziua care trebuie să fie sfinţită. În timpul rătăcirii poporului lui Israel prin deşert, Moise a propovăduit următorul lucru: „Domnul a poruncit aşa. Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului.” (Exodul 16, 23).

În ziua de Sabat, poporul evreu trebuia să se odihnească după muncă şi să i se dedice nestingheriţi lui Dumnezeu. Sabatul slujea slăvirii Creatorului şi sărbătoririi eliberării lui Israel din robia egipteană. Cel care respecta profund Sabatul şi evita treburile personale şi „bârfă” în acea zi, era binecuvântat. (Isaia 58, 13.14).

Sfinţirea Sabatului, celei de-a şaptea zi din calendarul evreiesc, făcea parte din legea evreiască. Isus s-a dus in sinagogă de Sabat şi a vindecat oameni bolnavi, fapt care era considerat de către evrei o activitate şi reprezenta deci o încălcare a poruncii. Prin aceasta, Isus, care era Domn peste Sabat, a arătat clar că faptele bune făcute în folosul oamenilor sunt mai presus decât respectarea formală a celei de-a treia porunci.

„Sinagoga“ este clădirea în care se adună comunitatea evreiască să ţină serviciile divine, încă din timpul robiei babiloniene. La serviciile divine se spuneau rugăciuni, se citea din Scrierile Sfinte şi se făceau interpretări ale textelor citite.

„Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat.“ (Marcu 2, 27).

Creştinii sfinţesc ziua de duminică drept „sărbătoare” deoarece Isus Hristos a înviat din morţi într-o duminică. De aceea, pentru creştini, sfinţirea duminicii este şi o mărturisire a învierii lui Isus Hristos.

În Faptele apostolilor 20, 7 întâlnim un indiciu cu privire la însemnătatea zilei de duminică drept sărbătoare a creştinilor: „În ziua dintâi a săptămânii, eram adunaţi laolaltă ca să frângem pânea. Pavel…vorbea ucenicilor.” Aici, la fel ca în 1 Corinteni 16, 2, se scoate în evidenţă prima zi din săptămână, ziua de duminică.

Duminica trebuie să fie o zi de odihnă şi o sărbătoare a sufletului. Sfinţim în mod deosebit ziua de duminică, prin slăvirea lui Dumnezeu la serviciul divin, luarea cu credinţă a cuvântului Său, primirea cu pocăinţă a iertării păcatelor şi luarea cu demnitate a trupului şi sângelui lui Isus prin sacramentul Sfintei Cine. Sfinţirea zilei de duminică mai înseamnă, de asemenea, că efectul pe care îl produce serviciul divin se accentuează şi se păstrează.

Cine nu poate veni la serviciul divin, va putea sfinţi duminica dacă se va ruga, căutând legătura cu Dumnezeu şi cu comunitatea. Lucrul acesta este în special valabil pentru cei aflaţi la muncă, precum şi pentru cei bolnavi, infirmi şi cei învărstă.

Porunca de a sfinţi ziua sfântă îi determină pe credincioşi să verifice dacă activităţile lor se potrivesc cu sensul zilei închinate Domnului.

„Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentruca să ţi se lungească zilele pe pământ.“

Cea de-a patra poruncă se adresează oamenilor de orice vârstă şi ne cere să le acordăm tatălui şi mamei respectul şi stima cuvenite. Este singura poruncă care promite o recompensă.

La fel ca legea mozaică, cea de-a patra poruncă are legătură cu pribegitul prin pustiu al evreilor. Pe parcursul acelui drum dificil, trebuia să li se dea ajutor rudelor mai în vârstă din familii, acordându-le astfel respect. Promisiunea despre viaţa lungă pe pământ se referea la viaţa de toate zilele.

În Israel, această poruncă reprezenta o îndrumare adresată adulţilor, de a avea grijă de părinţii bătrâni şi de a-i ocroti, în caz că se îmbolnăveau.

Legea mozaică: vezi întrebările 272. .

Despre Isus la doisprezece ani ni se relatează că a fost supus faţă de mama Lui, Maria, şi de tatăl Său Iosif şi a ascultat de ei: „Apoi S-a pogorât împreună cu ei, a venit la Nazaret, şi le era supus.” (Luca 2, 51). Dragostea lui Isus faţă de mama Sa se vede clar atunci când El este pe moarte şi o încredinţează apostolului Ioan spre îngrijire (Ioan 19, 27).

În epistolele apostolului Pavel, autorul îi îndeamnă pe copii, foarte serios, să fie supuşi faţă de părinţii lor.

Indiferent de vârsta pe care o au, copiii au sarcina de a-şi respecta părinţii. Aplicarea în practică a acestei porunci poate fi foarte diferită, în funcţie de vârstă, mediu social şi purtarea în societate.

Datoria copiilor de a fi supuşi faţă de părinţi şi de a-i respecta este depăşită de datoria pe care o avem faţă de Dumnezeu, aşa cum spune apostolul Petru: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni.” (Faptele apostolilor 5, 29).

Prin noţiunea de „mediu social“ al unui om înţelegem condiţiile lui de viaţă, din care fac parte originea lui, familia şi rudele, salariul şi averea, educaţia, profesia, apartenenţa religioasă şi alte aspecte ale vieţii lui.

Dacă copiii îi respectă pe părinţi din dragoste şi recunoaştinţă, deci îi stimează, le sunt supuşi şi au grijă de ei, ei vor primi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Pentru oamenii de pe vremea Vechiului Testament, o „viaţă lungă” era expresia binecuvântarii de la Dumnezeu. În Noul Testament, binecuvântarea lui Dumnezeu se arată mai ales în bunurile spirituale.

Binecuvântarea spirituală: vezi întrebarea 268.

Bunurile spirituale vin de la Dumnezeu şi îl îmbogăţesc pe credincios. Dintre bunurile spirituale fac parte printre altele, dragostea, răbdarea, bucuria din Sfântul Duh, cunoaşterea adevărului Evangheliei, faptul de a fi copil al lui Dumnezeu, iertarea păcatelor, sacramentele, speranţa în împlinirea profeţiei Domnului şi participarea la ziua Domnului.

Da, prin comportamentul lor şi prin sarcina de a-i educa pe copii, părinţii poartă o înaltă răspundere. Ei trebuie să aibe un comportament pe placul lui Dumnezeu, pentru a nu le îngreuna copiilor îndeplinirea datoriei de a-şi stima părinţii. Dacă părinţii nu îndeplinesc aceste sarcini, nu se poate aştepta să fie respectaţi de către copii.

În orice caz, copiii nu vor putea fi supuşi faţă de părinţi şi nu vor putea respecta cea de-a patra poruncă, dacă nici ei şi nici părinţii nu respectă poruncile divine.

„Să nu ucizi.“

Viaţa este dată de la Dumnezeu. El este singurul stăpân peste viaţă şi moarte. Nimeni nu are dreptul să sfârşească viaţa altui om.

Traducerea exactă a poruncii din textul ebraic sună astfel: „să nu asasinezi”. Prin urmare, cea de-a cincea poruncă interzicea asasinarea samavolnică a oamenilor. Ea nu se referea însă la situaţiile de război şi la pedeapsa cu moartea.

Isus nu a limitat înţelesul acestei porunci la sensul strict al cuvintelor. Pentru El, punctul central îl reprezenta atitudinea interioară, firea omului.

De aceea, El a spus: Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi ; oricine va ucide, va cădea supt pedeapsa judecăţii.” Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său, va cădea supt pedeapsa judecăţii. (Matei 5, 21.22). În 1 Ioan 3, 15 se completează: „oricine urăşte pe fratele său este un ucigaş.”

Începutul şi sfârşitul vieţii omeneşti se află numai în mâna lui Dumnezeu. Numai El este stăpân peste viaţă şi moarte.

Chiar dacă astăzi domneşte deseori pe pământ multă brutalitate şi mulţi oameni nu au respect faţă de viaţa altora, porunca trebuie respectată. Pe lângă intedicţia de a sfârşi viaţa unui om, porunca mai cuprinde şi sarcina de a respecta viaţa oamenilor, de a-i ocroti şi a-i proteja.

Orice încălcare a celei de-a cincea porunci este un păcat. Vina dobândită este evaluată în mod diferit înaintea lui Dumnezeu.

Da. Viaţa nenăscută trebuie să fie respectată şi protejată, pentru că, se presupune că în clipa conceperii, Dumnezeu a dat viaţa omenească.

Da, pentru că omul sfârşeşte viaţa dată de Dumnezeu.

Da, chiar şi uciderea în caz de legitimă apărare constituie o încălcarea a celei de-a cincea porunci.

Uciderea în timpul războiului constituie o încălcare a celei de-a cincea porunci. Porunca ne spune că fiecare om poartă răspunderea în ce priveşte evitarea, pe cât posibil, a uciderii altor oameni. În anumite cazuri, în funcţie de situaţie, este posibil ca vina să fie minimă înaintea lui Dumnezeu.

Vina înaintea lui Dumnezeu: vezi întrebarea 230.

Cine înfăptuieşte eutanasia, adică cine îl ajută concret pe un alt om ca să poată să moară, încalcă cea de-a cincea poruncă.

Eutanasia pasivă, adică prin neglijenţă sau omisiunea de măsuri care pot prelungi viaţa, nu se consideră că încalcă cea de-a cincea poruncă. Mai întâi, pacientul trebuie să decidă dacă renunţă la luarea de măsuri de prelungire a vieţii, sau nu. Dacă acesta nu mai este în stare să hotărască singur, medicii trebuie să discute împreună cu rudele persoanei în cauză şi să ia o hotărâre cu mult spirit de răspundere şi în folosul celui muribund.

Nici un om nu are dreptul să ia viaţa altui om. În acest sens, pedeapsa cu moartea încalcă ordinea divină. Pe lângă aceasta, Biserica Nouapostolică nu recunoaşte în pedeapsa cu moartea un mijloc potrivit de pedepsire şi nici de ocrotire a societăţii.

Nu. Uciderea animalelor nu ţine de cea de-a cincea poruncă. Dumnezeu a spus foarte clar că animalele slujesc ca hrană pentru om (Genesa 9, 3). Totuşi, viaţa animalelor trebuie şi ea să fie respectată. Acest lucru reiese din spiritul de răspundere al omului faţă de păstrarea şi apărarea tuturor lucrurilor din creaţie.

„Să nu preacurveşti.“

Căsătoria este comuniunea dorită de Dumnezeu dintre bărbat şi femeie, încheiată pentru toată viaţa. Ea este anunţată printr-o promisiune publică.

Preacurvia o înfăptuieşte acela/aceea care, fiind căsătorit, are relaţii sexuale cu altcineva decât soţul/soţia. De asemenea, preacurvia o mai înfăptuieşte şi acela/aceea care, nefiind căsătorit, întreţine relaţii sexuale cu o persoană căsătoriă.

Încă de pe vremea Vechiului Testament, căsătoria era considerată un legământ aflat sub ocrotirea lui Dumnezeu şi binecuvântat prin rugăciune. Preacurvia era pedepsită în acele vremuri cu moartea.

„Căci noi suntem copiii celui Sfânt şi nu ne putem începe căsătoria ca nişte păgâni, care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Și s-au sculat şi s-au rugat amândoi cu putere, ca să-i miluiască Dumnezeu şi să-i ocrotească”. (Tobit 8, 5.6).

Isus Hristos este pentru o căsătorie monogamă, cu un singur partener. Aceasta este pe placul lui Dumnezeu, forma potrivită de convieţuire a căsătoriei dintre bărbat şi femeie, pentru creştinii credincioşi.

Isus interpretează cea de-a şasea poruncă, dezvoltând sensul ei originar. În cuvântarea de pe munte El a spus: Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui.” (Matei 5, 28). Acest lucru înseamnă că, în ciuda unui comportament ireproşabil în exterior, omul poate înfăptui cu inima „preacurvia”, deci în gând.

„Monogamia“ spune că un bărbat este căsătorit cu o singură femeie şi o femeie este căsătorită cu un singur bărbat. În Vechiul Testament citim despre multe căsătorii de tip „poligamic”, în sensul că un bărbat este căsătorit cu mai multe femei.

În Noul Testament, divorţul este privit ca o încălcare a celei de-a şasea porunci: „Deci ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.” (Marcu 10, 9). Singura excepţie în care divorţul este permis, este atunci când partenerul comite adulter (Matei 19, 9).

Ideile cu privire la divorţ din Noul Testament au slujit în special îmbunătăţirii situaţiei femeii care nu avea în epoca antică decât foarte puţine drepturi. Femeia putea fi astfel ocrotită, pentru a nu fi alungată de soţul ei.

Căsătoria este privită ca un legământ de nedesfăcut (Matei 19, 6; Marcu 10, 9). Pe fundalul acestui lucru, căsătoria trebuie să fie ocrotită şi încurajată.

Din poruncă mai reiese faptul că cei doi soţi trebuie să fie fideli unul faţă de celălalt şi să se iubească. Una dintre îndatoririle legate de această poruncă este aceea ca cei doi soţi să se străduiască în mod serios să meargă împreună pe drumul vieţii, cu frică de Dumnezeu şi cu iubire.

Cei divorţaţi, sau cei care sunt în divorţ, au locul lor în comunitate şi sunt îngrijiţi fără niciun fel de rezerve de către îngrijitorii de suflet. Persoanele divorţate, sau în curs de divorţ, nu sunt excluşi de la sacramente.

Persoanele divorţate care doresc să se căsătorească din nou, vor putea primi binecuvântarea de căsătorie.

Să nu uităm niciodată că Isus le dă oamenilor dragostea şi harul Lui, şi nu îi pedepseşte cu severitate (Ioan 8, 2-11).

„Să nu furi.“

Este interzis să furi bunurile aproapelui. Nu este voie să iei şi nici să distrugi proprietatea aproapelui, încălcând legea.

Iniţial, porunca de a nu fura se referea în primul rând la furtul de oameni. Era vorba despre intenţia de a-l apăra pe omul liber de a nu fi prădat, vândut sau luat în prizonierat. Furtul de obiecte personale putea fi îndreptat prin despăgubire (ispăşire), dar furtul de persoane era pedepsit în Israel cu moartea: „Cine va fura un om, şi-l va vinde sau îl va ţinea în mâinile lui, să fie pedepsit cu moartea.” (Exodul 21, 16).

Furtul de proprietăţi personale era pedepsit; legea mozaică cerea despăgubire. „Dacă un om fură un bou sau o oaie, şi-l taie sau îl vinde, să dea cinci boi pentru boul furat şi patru oi pentru oaia furată.” (Exodul 22, 1).

Isus a numit furtul un păcat. Furtul îşi are originea în firea omului. „Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om; dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om.” (Matei 15, 19.20).

Furtul are loc atunci când sunt luate proprietăţile materiale sau spirituale ale altor oameni, fără învoirea lor. Dar şi înşelătoria, specula, profitarea în cazul unei situaţii anevoioase, frauda, delapidarea, evaziunea fiscală, corupţia şi cheltuiala excesivă a banilor încredinţaţi de persoane străine trebuie văzute drept încălcarea celei de-a şaptea porunci.

Cea de-a şaptea poruncă ne cere să nu-i luăm aproapelui stima şi bunul renume şi să nu-i atingem demnitatea de om.

Cămătarii sau speculanţii profită de alţi oameni, prin aceea că le cer un preţ mărit sau exagerat pentru marfa sau serviciile pe care le oferă. Vorbim de fraudă atunci când cineva fură averea sau banii care i-au fost încredinţaţi de altcineva. Noţiunea de „corupţie” înseamnă pe de-o parte, oferirea de anumite servicii ( în special bani), pentru a se atinge un lucru nemeritat (mituire), iar pe de altă parte, corupţia mai înseamnă şi atunci când cineva se lasă mituit.

„Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.“

„Mărturisirea strâmbă” este o afirmaţie neadevărată la adresa altcuiva. Orice „mărturisire strâmbă” este o minciună. Scopul principal al poruncii este cel de a-i îndemna pe oameni ca faptele şi cuvintele lor să reflecte adevărul.

Cea de-a opta poruncă a vizat la început mărturisirile false de la judecată. Mărturisirea falsă din cea de-a opta poruncă consta atât în reclamaţia sau acuzaţia falsă, precum şi în mărturia mincinoasă. Dacă se constata la judecată că un martor a declarat lucruri false, acesta primea aceeaşi pedeapsă, pe care ar fi primit-o cel găsit vinovat (Deuteronomul 19, 18.19).

Isus Hristos a vorbit de mai multe ori despre cea de-a opta poruncă. El a arătat că încălcarea acestei porunci înseamnă că omul are o judecată greşită, care îl spurcă (vezi de ex. Matei 15, 18-20).

Astăzi, cea de-a opta poruncă depăşeşte cadrul avut iniţial şi înseamnă că ne este interzis să rostim cuvinte, sau să facem fapte neadevărate. Astfel, chiar şi minciunile la nevoie, spunerea adevărului numai pe jumătate, ascunderea faptelor adevărate, precum şi calomniile, constituie încălcarea celei de-a opta porunci. De asemenea, lăudăroşenia şi exagerarea, ipocrizia şi împrăştierea de zvonuri, defăimarea şi linguşelile sunt expresia unor lucruri neadevărate.

Toţi oamenii sunt obligaţi să se străduiască, să fie sinceri şi să spună adevărul. De asemenea, în cadrul societăţii, la serviciu şi în afaceri trebuie să se respecte cea de-a opta poruncă.

Afirmaţiile neadevărate (mincinoase) despre o altă persoană, care îi dăunează acesteia, îi ating onoarea sau îl jignesc, poartă numele de „calomnie” sau „defăimare”.

Creştinilor li se cere să mărturisească întotdeauna adevărul, prin credinţa în Evanghelie, propovăduirea ei şi o viaţă dusă în spiritul ei.

„Să nu pofteşti casa aproapelui tău.“ „Să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău.“

Conţinutul ultimelor două porunci este asemănător. De aceea, ele sunt deseori citate împreună, ca o singură poruncă.

Aceste două porunci sunt consemnate în Biblie în mod diferit. În Genesa 20, 17 scrie mai întâi despre casa aproapelui, iar în Deuteronomul 5, 21 scrie mai întâi despre femeie.

Sensul principal al celei de-a noua şi celei de-a zecea porunci este afirmaţia: „să nu pofteşti!” Prin aceasta nu este interzisă orice dorinţă omenească, ci numai pofta nestăpânită şi păcătoasă după nevasta aproapelui, sau după bunurile lui. Pofta şi încălcarea acestei porunci, împreună cu încălcarea tuturor celorlalte porunci, duce la încălcarea poruncii despre iubirea aproapelui (Romani 13, 9).

Dacă pofta se referă la lucrurile care aparţin unui alt om, ea devine o poftă păcătoasă şi are urmări distrugătoare. Pofta nestăpânită poate să crească şi să se preschimbe în lăcomie, aceasta izvorând de cele mai multe ori din invidie.

Încă de la început, satana a căutat să-i ispitească pe oameni să păcătuiască, trezindu-le pofta şi dorinţa nestăpânită pentru lucrurile interzise.

În Vechiul Testament ni se relatează drept exemplu o întâmplare cu urmări foarte grave despre pofta de nevasta aproapelui, şi anume despre împăratul David, care datorită acestei pofte, a ajuns să înşele, să comită adulter şi să ucidă (2 Samuel 11).

În cazul în care omul nu-şi poate stăpâni pofta păcătoasă, el trece la fapte. Urmările sunt descise în Iacov 1, 15: „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea.”

În Galateni 5, 19-25 ni se arată că pofta păcătoasă sau pătimaşă duce la fapte păcătoase. Acestea sunt denumite „lucrări ale cărnii” („faptele firii pământeşti”). În Biblie, opusul poftei este noţiunea de „înfrânare a poftelor” sau „castitatea”. Castitatea se dovedeşte prin stăpânirea de sine şi renunţare.

„Și faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum v-am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.” (Galateni 5, 19-25).

Cea de-a noua şi cea de-a zecea poruncă le dau oamenilor sarcina de a veghea asupra curăţeniei inimilor lor. Ei trebuie să respingă ispita de a face lucruri păcătoase.

„Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele, pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă. Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţiţi în toată purtarea voastră.“ (1 Petru 1, 14.15).